Omnia mea mecum porto

Hopa! "Alt cliseu" va veti gandi in momentul in care va decideti sa aruncati o privire peste titlul eseului meu. Mai ales ca am auzit incidental ca o anumita blonda(in sens peiorativ, a nu se intelege ca ader la ideea ca toate blondele sunt proaste, dar apelativul "blonda" folosit in acest fel e cu sens vadit peiorativ, direct la tinta) care a cochetat cu un anumit lider al unei tari de lumea a treia, Europa de Est, un anumit marinar, aceasta blonda ar fi folosit expresia nu stiu in ce context si sincer ma intereseaza la fel de mult cat ma intereseaza daca un porc spinos trecand strada ajunge sa calce peste o molecula de azot care fusese eliminata inainte de pe aripa unei gargarite ce il preluase din portbagajul unui trabant dat la fier vechi zis si programul rabla.

De fapt ma insel. De asta chiar ar putea sa imi pese, pentru ca tine de domeniul hazardului care ma intereseaza, pe cand elucubratia anterioara iesita din gura unui personaj ce nu merita titulatura de minister si cu atat mai putin de magister(profesorii erau magisteri in lumea romana) tine de un hazard al avortonilor fatidici, ca si nasterea ei. Pot presupune ca la crearea acestui trist eveniment au conspirat numeroase forte oculte, printre care faptul ca i s-a facut rau lui Zeus de la prea multe fructe de mar cand a fost conceputa creatura, ori poate ca s-au ciocnit planetele de la prea multa monotonie, plictisindu-se sa se tot alinieze si sa dea nastere unor evenimente favorabile, ori poate Dumnezeu era in momentul de odihna si n-a observat ce se intampla sau, in sfarsit, Allah a considerat ca lumii i s-a facut destul bine prin aparitia lui Mahomed si ca e cazul sa se compenseze cumva lucrurile. Indiferent de varianta corecta, prefer sa ma tin la o distanta apreciabila de lumea "mondena". Normal ca imi mai trec pe la urechi si de multe ori sunt chiar asaltat de stirile astea imbecile, dar aceasta fiind situatia nu are sens sa insist si sa le caut eu special, decat daca vreau sa imi asigur indobitocirea rapida si sigura.

Tot ceea ce am, eu port cu mine. Exista discutii cu privire la originea acestei expresii, ea fiind atribuita fie lui Diogene(care literalmente purta cu el tot ceea ce avea), fie unui anume Bias dar cel mai adesea lui Cicero. Sensul pe care doresc sa-l transmita acesti mareti literati, uneori nu fara o oarecare opulenta din pantofii Jimmy Choo si geanta Prada aflata erect pe mana, este ca nu conteaza lumea materiala, ci important e ceea ce nu vom pierde niciodata si nu putem lasa acasa: cunoasterea si , zic eu, si mai important, ceea ce suntem cu adevarat. Degeaba dorea blonda ministra sinistra sa se erijeze in fina cunoscatoare, pentru ca declamarea expresiei nu ii servea la nimic, dimpotriva: Intr-adevar tot ceea ce are poarta cu ea, de aceea nu o ia nimeni in serios, de aceea lumea o priveste ca pe un obiect adesea si de aceea nu priveste nimeni dincolo de blugii D&G: nu are la ce! Asta e ceea ce ia cu sine tot timpul: felul de a fi, ipocrizia stearpa si snobismul afectat nesustinut nici macar de un gram de virtuozitate care sa nu stea in fata sau in spatele corpului(atasat bineinteles). Dar e un fenomen destul de comun printre oameni adesea si mai comuni sa foloseasca expresii din "vasta cultura"(gugle si uneori nici aia, teveu sau in cel mai rau caz click si cancan, 99.9% din cazuri insemnand si un citat prost), oamenii acestia nerealizand ca de fapt de baga singuri intr-o capcana.

In "lumea moderna", datorita unor parinti "inteligenti", scolii "inteligente" si altor minti marete ce paveaza drumul copilului de la tanc la un tanc mai mare se perpetueaza atitudinea ca oricum se scrie cam mult si in general e cam multa literatura, cam multe ziare, cam greu de citit, ne doare capul, nu avem chef, asa incat nu mai citim cartea citim rezumatul, eventual vedem filmul dar si acela e greu de suportat pentru ca statul in aceeasi pozitie pentru bebelusul supradezvoltat ajuns la gradul relativ de maturitate 18-19 ani este mai dificil decat e concentrarea atentiei pentru un om cu sindrom de deficit de atentie. Nu trebuie sa citim carti, macar ziare. Dar ce ziare? Oare "The Times"? Nu, ca dureaza prea mult si e in engleza si in engleza citim la viteza astronomica de 3 cuvinte/minut, nu ca in romana viteza ar fi mult mai buna. Oare Romania literara sau Observator Cultural? Nu, astea sunt reviste pentru cei care vor sa-si incarce mintea "degeaba"(zic ei), asa ca evident ramanem fideli ziarelor-maculatura, bune nici macar de sters pe jos sau hartie igienica de urgenta, fiind facute din hartie mai proasta decat hartia igienica tip "zimti", care au de altfel si cel mai mare tiraj: Libertatea, Click si Can-can. De ce ai citi altceva decat can-can? Restul e can-can! Restul, adica ceea ce nu scrie in ziar. De exemplu faptul ca ai sifilis sau ca sora ta moare de leucemie. Important e ca nu stiu ce vedeta a fost prinsa iesind dintr-o baie publica, asta nu e can-can, asta e stire de interes national.

Problema survine atunci cand tancul ajuns tancoloi doreste sa aiba o cariera, mai ales una publica, de domeniu legislativ executiv sau altele similare. Un lucru e cert! Aceste pozitii necesita un grad de cultura mai avansat, lecturi vaste si intelepciune extrasa din miezul paginilor. Evident, putem elabora si pe tema intelepciunii extrase din mijlocul ziarelor-maculatura, care se reflecta in viata de zi cu zi : cum sa fac sa apar in ziar/revista si sa comenteze unul sau altul cum ma imbrac? Sau cu cine ma vad? Sau sa fiu si eu bagat/a in seama!!! Dupa cum spuneam, tancul subdezvoltat simte aceeasi nevoie de atentie ca atunci cand ochii nu distingeau detalii si culori, ci doar forme nedeslusite si nu putea face nimic singur. Recomand pentru categoria defavorizata care sufera de crize de nevoie de atentie introducerea pampersului pentru gura, ei nefiind capabili sa se controleze in declaratii, sa se coordoneze in gandire sau sa traga vreo concluzie bazandu-se pe altceva decat pe impulsul de moment. Dar cum? Nu stiati? Asa se conduce tara!

Si uite ca totusi am deviat de la tema averii la purtator. Mai corect ar fi sa spunem, cred, tot ceea ce sunt port cu mine, pentru ca "a avea" folosit in contextul asta prea aduce a avere materiala. Probabil in lumea antica latina lucrurile nu stateau la fel, dar ce diferenta totusi! In plus, daca lasam expresia in forma asta spiritul de semiotician ma obliga sa atrag atentia ca expresia e cel mai probabil sa fie spusa de un cersetor, impingandu-si carutul vechi si murdar plin cu lucruri adunate te miri de pe unde si care isi plimba posesiunile de colo-colo, dupa un oarecare orar sau traseu in tari mai civilizate, mai putin in Rromania, unde si mijlocul trotuarului se constituie intr-un pat minunat cu capul sprijinit de vreun gard primitor. Poate ca, in lumina noii interpretari, blonda poate sa fie mai bine inteleasa: Ca orice reprezentant/a al/a speciei cersetorilor, ea isi plimba carutul cu idei si cuvinte dezgustatoare si putine, in speranta ca cineva ii va arunca si ei pe ici pe colo cate ceva "nou", macar la mana a 10-a! Si daca nu, mijlocul trotuarului e un loc bun de dormit, ca daca tot nu are ce zice, macar s-o remarce si pe ea cineva.

Ars longa vita brevis, sed rroma longa ars brevis

Am inceput mai abrupt eseul meu, printr-o maltratare voita la adresa unei zicale latine celebre, anume Arta e lunga, viata e scurta. Sa apreciem deci arta pentru ca e perena si va supravietui mai mult decat am putea spera noi sa traim. Continuarea mea foloseste un cuvant romanesc, rroma, din care fiecare poate deduce separat ce vrea, pe care il juxtapune artei si apoi printr-un contrapunct ajunge la idee, anume ca atat timp cat "rroma" asta e lung si dainuie(in mentalitatea noastra? Nu stiu, ma intreb, nu vreau sa sugerez nimic.), arta devine scurta in comparatie cu el.

Scoala trebuie sa formeze caractere, spun eu folosind un slogan aparent demult exprimat. Dincolo de aparente, insa, rezida tristul adevar. Asa cum vor iesi din scoala generala respectiv liceu, asa vor trai mai departe oamenii, care nu-i asa, formeaza statul. Daca ati avut curiozitatea sa treceti in ultima vreme pe langa scoli generale, licee, scoli profesionale etc si daca nu aveti spiritul de observatie al unui liliac sau daca nu va ardea cafeaua mana sau daca n-ati dat sandwich pe pantaloni si erati prea ocupati sa va stergeti in timp ce alergati la masina parcata ilegal in pericol sa fie ridicata, dar cum totusi cititi eseul asta cred ca cu greu va infigeti in vreuna din categoriile sus-mentionate, daca indepliniti toate caracteristicile astea atunci atio observat sigur ca ceva nu e in ordine. Daca sunteti trecuti de mai mult sau mai putin timp de anii de liceu atunci poate functioneaza sloganul "am imbatranit nu mai inteleg generatiile astea noi", chiar daca "astea noi" inseamna cu 2 ani mai tinere. Daca insa faceti parte din acea comunitate si vi se pare ca ceva nu e in regula de fiecare data cand calcati dincolo de poarta, atunci inseamna ca aveti ochii deschisi si creierul receptiv. Daca nu, mai luati o bere si inchideti repede fereastra asta pana nu vi se spala creierul de tot, oricum cred ca e momentul la care 75% din membrii acelei comunitati ies "in oras", sa isi satisfaca diverse "nevoi", cum ar fi de socializare cu maimute similare, sa isi povesteasca ispravile inspirate din filme, sa mearga "la suc" cu fetele dupa ce au discutat despre nimic pe mess. Si era bine daca discutau despre nimicul exitential, dar nimicul lor se rezuma la revistele de nimic zise cancan si click, presarate cu cele mai interesante si importante amanunte ale vietii, cine ce masina si-a mai schimbat, anunturi de fete care doresc domni seriosi si nu in ultimul rand reviste ce sunt gazde permanente ale unor personaje "mondene" atat de grobiene si de pantagruelice si de o prostie atat de crasa si de romaneasca, incat daca si-ar fi unit fortele caragiale moliere si rabelais nu ar fi fost in stare sa creioneze ceva care macar sa se apropie de stadiul la care se afla acesti monstri, care pentru mine constituie ierarhia canalelor. De stiri, dar si a canalelor mintii, umplandu-ne viata prin simpla prezenta cu un iz de putrefactie mentala pe langa care bietul miros al cadavrului de la medicina legala este o gluma.
Tot timpul am sustinut si o voi face in continuare ca daca lucrurile stau prost in ceea ce-i priveste pe copii, care in clasa intai au un limbaj atat de colorat in nuante maronii-cafenii incat ajung sa ma surprinda si pe mine uneori, care in clasa a 4-a fumeaza mai abitir ca unii din liceu, atunci problema trebuie sa o cautam in primul rand la parinti. Care probabil la randul lor au avut parinti la care cautam probleme si tot asa ad infinitum. De la popularea comunista cu sateni a marilor orase, am ajuns la un melanj(mai evident in Bucuresti decat in Sibiu sau in Brasov), unde manierele si mintea deschisa trec pe langa, trebuie sa suporte, sa locuiasca langa si uneori sa conlucreze cu ingustimea si lipsa de civilizatie. A nu se intelege ca aceia care provin din mediul rural nu se pot adapta, ca a fi orasean ofera vreo distinctie deosebita, in niciun caz. Doar ca in vreme ce in alte tari mai apusene standardul impus pentru bun-simt este unul acceptabil, la noi e sub orice critica.
Revenind la trecutul pe langa licee/scoli, acesta este un sport extrem, care nu trebuie incercat de catre cei care se enerveaza repede sau au impresia ca mai exista decenta in tara in care locuiesc(si care in mod evident nu au mai cercetat vreo harta in ultima vreme sau nu s-au uitat in buletin, deci nici macar nu stiu care e acea tara, ca ar face legatura imediat). A trece pe langa un liceu, mai ales in Bucuresti inseamna de multe ori pungi cu apa in cap, crete care zboara ozn-ic razant la radacina firului de par si uneori in ochi, sandwichuri in cap, uneori putrezite sau lipicioase si nu de putine ori injuraturi pentru simplul motiv ca se intampla sa fii la locul nepotrivit la timpul nepotrivit. Din fericire, eu nu am patit-o pana acum, dar observ ce li se intampla celorlalti. Si spun observ pentru ca daca as fi auzit povesti pe tema asta mai exista poate o urma de scepticism in capul meu, dar vazand, sunt convins. Elevii in sine majoritatea sunt deosebit de interesanti(cei mai distinsi se remarca imediat tocmai prin absenta sentimentului de disperare la gandul ca poate nus e fac remarcati), variind de la o imbracaminte pe cat de extravaganta pe atat de fara gust lucrata pana la un negru ametitor care vrea sa arate intelepciunea ce se ataseaza statutului de neinteles, desi nu observa ca se incadreaza fara probleme la acelasi stereotip ca "n" altii.
Incercarea de contact cu diferitele specii se dovedeste de multe ori a fi lipsit de rezultate, asat daca esti roman, ca daca esti strain cu atat mai putin, iar incercarea de a gasi pe cineva care sa se apropie de normalitate in ceea ce priveste complexele de personalitate este o sarcina consumatoare de mult prea mult timp. Si da, e varsta la care trebuie sa se rezolve complexele si insecuritatile, e varsta experimentelor, dar e una sa experimentezi diferite tipuri de vestimentatie si e alta sa te joci de-a cum poti veni mai sclipicios(oasa)/dezbracata/negru(a) la scoala. Daca as mentiona, ptiu piei diavole, ca regulamentul de ordine interioara- deja simt cum se ridica valtoarea furiei "Comunistuleeee"- precizeaza adoptarea unei tinute decente(nu uniforma, dar decenta), as fi bineinteles huiduit ca un comunist lipsit de intelegere. Ceea ce, de altfel, si sunt, nu?
Sunt de acord cu experimentele care sa rezolve definitiv problemele din adolescenta, dar ceea ce nus e realizeaza si nu se spune e ca directia actuala in opinia mea creeaza mai multe probleme decat rezolva. In primul rand, frustrarea de a nu avea niciodata suficienti bani/mai multi ca vecinul, apoi problema de a avea tot timpul altceva, disperarea de a arata ca esti altfel si nu numai ca esti altfel, dar esti unicul si asa mai departe. Astea nu se rezolva fara interventia parinteasca sau a unei figuri parintesti niciodata 100%, uitati-va pe strada si spuneti-mi cate persoane numarati care inca sufera de efectele acestui complex? Parintele e acolo sa ajute, nu sa impuna, sa ajute copilul sa-si stabileasca o scara de valori, dar scara asta devine din ce in ce mai subreda, la unii e crapata de mult, iar unii pur si simplu o arunca si ii dau foc apoi pun niste manele si crapa seminte band bere, ca oricum nu conteaza decat aici-si-acum-ul si parintii sunt niste dobitoci care nu te inteleg dar care trebuie sa scoata bani, ca daca nu, sunt si zgarciti. Eu am avut norocul sa fiu inzestrat cu o pereche de parinti care si-au indeplinit menirea minunat, dar vorbesc despre asta ca si cum as vorbi de Sfantul Graal si cred ca o implicare mai buna ar trebui sa devina norma acceptata, nu ciudatentie a naturii.

As putea sa intru in detalii despre variatele grupuri de elevi, fiecare cu caracteristicile distinctive, dar care in adancul lor sufera de aceleasi probleme si se regasesc in aceleasi sabloane si as putea sa-i laud pe cei care nu sunt asa, din care am avut fericirea sa cunosc. La fel as putea sa nominalizez problemele diferitilor parinti care au nenumarate sabloane in spatele carora ascund incompetenta si esuarea in cel mai penibil mod a datoriei de parinte si care se ofenseaza la orice remarca sub egida "Nu-mi spune tu mie cum sa imi cresc copilul". Bine, dar daca esti tata de fata si fata ta ajunge stripteuza cred ca nu meriti mai mult de nota 2/10(1 punct din oficiu si 1 din mila ca poate ai incercat sa nu o bati in de fiecare data cand erai nervos pe altceva).

Mi s-a reprosat de mai multe ori sa nu mai vorbesc urat de Rromania si sa iau in calcul imensul potential al celor nascuti aici. Eu nu vorbesc urat, eu judec obiectiv, iar daca cineva vede in tara asta unde anume curge laptele si mierea si nu ti se inchid usile in nas si toata lumea are chef sa stea de vorba cu tine ba uneori mai si zambeste, il rog sa ma anunte urgent. Cat despre potential, sunt foarte de acord ca exista si ca avem oameni foarte capabili si dotati, dovada ca ma obosesc sa scriu, inseamna ca totusi cineva citeste. Dar ce face cu potentialul genial sa spunem un copil din Somalia? Veti spune nu suntem in Somalia. Pe harta, nu, dar posibilitatile de inaltare mentala si incurajarea spre asta mai ales se pierd in praf, munti de coji de seminte aruncate, zbierete, claxoane, betivi si multa incultura. Luptand impotriva curentilor astora puternici, iti ramane energie pentru dezvoltare? Cata? Cu ce iti ramane te poti dezvolta, daca situatia nu te face sa pui o patura peste focul dorintei, sa stai pe spate si sa te bucuri si tu de o lectura interesanta, pe hartie nobila de ziar, cu multe poze si scris mare, unde fete in costumul Evei iti povestesc vremea.

Plebis in interpretatio defluo sunt

Putem sa traducem titlul eseului astfel: oamenii comuni, dar fie vorba intre noi nu numai, sunt pierduti in interpretare. Dupa cum scrie Schopenhauer in cartea lui "arta de a avea inttodeauna dreptate", unul din argumentele importante in orice duel de idei este invocarea unei autoritati, a unui expert, iar dupa cum bine observa un fin critic al societatii romanesti, in tara asta e plin de experti. Ma gandesc, asadar, ca daca avem nevoie de ceva, de exemplu de un capac de toaleta, putem face un studiu si sa chemam deci un expert in problema capacelor de toaleta. As dori sa stabilesc de la inceput ca am incredere in necesitatea de a avea experti in probleme cat mai diversificate, dar expertiza din punctul meu de vedere presupune existenta unui domeniu cu o problematica ceva mai complexa decat alegerile facute de fiecare si in care timpul de acumulare al "cunostiintelor" si deci de dobandire a gradului de expert depasesc, sa spunem o cifra arbitrara, 10 ani. O data ajuns expert, insa, putem sa ne raportam la acel om si sa presupunem a priori ca opinia lui este daca nu mai corecta decat a noastra, macar mai informata.
Schopenhauer mai adauaga totusi ca in general oamenii accepta parerile expertilor ca argumente valide intr-un conflict de idei doar cand nu stapanesc respectiva problema. Cel mai greu de convins oameni sunt cei care, ca mine, nu accepta decat putini experti si pun la indoiala cu simt critic chiar pe aceia care au cu mult mai multi ani de studiu dedicati unei probleme date decat ei. Se poate obiecta aici ca demersul meu este arogant si inutil, pentru ca nu am cum sa cunosc mai mult decat un om care si-a dedicat poate viata studiului unei singure probleme. Insa tin sa atrag atentia, dupa cum scriam intr-un eseu anterior, ca nimic pe lumea asta nu e batut in cuie, nimic nu are valoare absoluta(mai putin siguranta mortii) si ca, avand o opinie informata asupra problemei supusa examinarii si detinand o capacitate mai mare sau mai mica de a gandi logic, parerea cuiva, chiar daca aparent mai putin informata si deci mai putin valoroasa ca a unui expert, poate cantari mai greu sau poate contesta parerea asa-zisului maestru.
Daca omul comun se poate usor pierde in interpretare, nu ma astept la asa ceva din partea unui profesor universitar, cel putin teoretic, pentru ca dupa cum spuneam tot intr-un eseu anterior, universitatea ar trebui sa fie o adunare de maestri iluminati si discipoli de iluminat, dar realitatea din Romania arata mai curand ca un talcioc, o adunatura de "maestri" obositi si discipoli de obosit, cu exceptiile de rigoare bineinteles. Motto-ul "clasic Multi sunt vocati, pauci vero electi", multi sunt chemati dar putini sunt alesi, s-a transformat in Quislibet est vocatus, toti vero electi, oricine e chemat si toti sunt alesi, de unde deducem logic ca nu mai putem vorbi de alesi, daca toti termina facultatea fara probleme.
Si acum sa vedem expertii in actiune. Pentru noi, cei care am citit cate ceva, Goethe si Schiller sunt reprezentantii de baza ai clasicismului, e adevarat, unui tip deosebit de clasicism, intitulat Clasicism weimarian. Miscarea aceasta, e drept, coincide temporal cu ultimere zvacniri ale iluminismului si cu rasaritul romantismului, dar termenul "clasicism" din titlu nu inseamna romantism. Va inchipuiti, deci, ca nu mica mi-a fost mirarea cand am auzit un profesor univeristar-roman, e drept, de germanistica spunand clar si raspicat Goethe e romantic. As vrea sa lamuresc clar acest aspect, Goethe NU este romantic. A spune ca Goethe este romantic punct este o ineptie rezultata din pseudoexegeza unor asa-zisi literati care au inlaturat la venirea comunistilor pe batranii profesori universitari si au instaurat un nou regim care slavea proletariatul, muncitorul si omul de rand si care aveau informatii eronate ca sa nu le spun imbecile despre ceea ce studiau si isi cladeau argumentatiile pe fundatii inexistente.
Spre deosebire de profesorul universitar in cauza, eu o sa explic intr-un demers de logica formala de ce Goethe nu este romantic. De cand a inceput asa-zisa teoretizare a literaturii, au existat multi care se opuneau acestei metode de analiza, interpretare si clasificare a ceea ce este "literar" si pana in ziua de azi exista multe teorii ce diseca intr-un fel sau altul demersul scrierii, cu toate astea exista o norma acceptata. Acesta e punctul de plecare, pentru ca daca dorim sa argumentam orice trebuie sa fim convinsi ca stim despre ce vorbim, adica am citit si am inteles definitia. Nimeni nu ne obliga sa redefinim conceptul de romantism de exemplu pentru a-l include pe Goethe perfect in acest curent, desi putem sa facem si asta daca dorim, insa atunci suntem datori sa specificam, "conform sistemului meu de referinta". Conform teoriei literare actuale, acceptata si predata la universitatile din lume, Goethe a inspirat prin operele lui proto-romantismul, in special prin "Suferintele tanarului Werther", dar si prin "Faust". Din nou, acesta este un fapt si nu pentru ca asa spun eu ci pentru ca asta e teoria literara actuala, aici putand cita numerosi teoreticieni, de la profesorul american Hjalmar Hjorth Boyesen si pana la criticul literar Elena Loghinovschi, autoarea Trilogiei romantismului.
Doar pentru ca un autor are influente romantice, iluministe etc, nu inseamna ca este un reprezentant al acelei miscari literare. Conventia actuala este ca Goethe a fost un participant initial al miscarii Sturm und Drang, miscare care mai apoi a facut tranzitia in romantismul incipient, incorporand teme socio-politice in discursul lor, dar a parasit aceasta miscare impreuna cu Schiller pentru a propune ideile principale si a infiinta ceea ce se numeste acum clasicismul weimarian. Este adevarat ca uneori pentru scopuri, atentie, ironice, acestia spuneau miscarii romantismul weimarian, dar Goethe insista vehement sa se pastreze o distanta sigura fata de romantism prin ironia folosita in interiorul operelor sale.
E important sa intelegem ca varietatea estetica si multitudinea de intelesuri din operele lui Goethe scapa ochiului categorisirii absolute, avand atatea elemente din diversele curente literare incat am putea sa ne punem pe buna dreptate problema daca el poate fi categorisit. S-a incetatenit, mai ales in scoala romaneasca, ideea anormala de a suprainterpreta operele literare. Elevii nu sunt incurajati sa se bucure de imaginile create intr-o poezie si de limbajul distinct literar, ci sa scrie aberatii care incep cu "Poetul doreste sa spuna " sau "In aceast poezie este vorba despre", asta de multe ori in conditiile in care nu cunosc biografia autorului, contextul socio-istoric in care a fost scrisa opera si cu atat mai putin limbajul folosit de autor in fiecare zi. As putea sa fac o teorie larga despre aceste probleme, dar ma bazez ca cititorii mei sunt suficient de inteligenti si extrag din aceste informatii esenta: cel mai in masura sa vorbeasca despre operele autorului si sa explice ce a vrut sa spuna sau ce inspiratie a avut este autorul insusi! Nici el nu poate sa ofere o perspectiva exacta asupra persoanei sale si deci o interpretare perfecta, asa cum nimeni probabil nu se cunoaste pe sine in proportie de 100%, dar daca nici el, atunci suntem noi in masura sa ii interpretam cuvintele? Ne erijam noi in cunoscatori atat de fini ai unui autor si asta doar din niste scrieri, nici macar cu caracter de autobiografie? Normal ar fi sa se spuna, si asta cu rezerve, "Dupa parerea mea, autorul dorea sa sugereze", dar inca o data, cu rezerve. Cel mai normal mi s-ar parea sa se instaureze o interpretare subiectiva, prin care fiecare interpreteaza nu ceea ce spune autorul ci ceea ce ii spune LUI autorul, si cum face acest lucru. Sa nu mai spunem "prin metafora aceasta autorul se refera la trecerea inexorabila a timpului" ci sa spunem "mie autorul imi comunica trecerea inexorabila a timpului prin aceasta metafora". Sesizati nuanta? Probabil, pentru ca daca nu, ma mir ca stati sa-mi mai cititi eseul. La fel ca preotii care ne comunica nonsalanti voia lui Dumnezeu, asa imi apar mie cei care imi comunica dorinta autorului si asta va spun si din perspectiva auctoriala. Am auzit niste interpretari ale poeziilor mele deosebit de interesante, dar din pacate erau compuse din elucubratii aproape fara noima. Dupa cum spune Umberto Eco in "I limiti dell'interpretazione", e fals ca putem intelege din orice set de cuvinte orice. De exemplu, sa intelegem ca opera lui Jonathan Swift "Calatoriile lui Gulliver" este o alegorie codata despre regimul Ceausescu este o aberatie, indifierent cat ne-am stradui sa gasim elemente comune. Tot la fel daca vedem undeva scris caine, ne putem gandi la animal, sau codat la diverse interpretari, loial, companie, animal, chiar purici, dar nu ne putem gandi de exemplu la un autobuz care cade intr-o prapastie. Am gresit, cineva se poate gandi la asa ceva si are dreptul la aceasta parere, dar asta nu inseamna ca parerea lui conteaza. Tot astfel, pseudoliteratii din ziua de astazi, declamand ca sunt mari cunoscatori ai unui autor sau al altuia, comit aceeasi greseala pe care o comite femeia din Decameronul lui Boccaccio, ziua a 4-a povestea a doua, care, "proasta precum noaptea si cu capul ca un bostan" crede, in aroganta ei, ca frumusetea ei are rasunet si in ceruri, fapt care il determina pe Fra Alberto, "eroul" povestiri, sa ii spuna ca Arhanghelul Gabriel va intra in trupul sau pentru a se deda la placeri lumesti cu ea in timp ce sufletul lui va fi trimis in rai. Femeia crede, "inteligenta" din fire, si impostorul primeste in fiecare noapte ceea ce-si doreste.
Daca tot nu putem interpreta clar opera lui Goethe, s-ar parea ca am ajuns intr-o fundatura. Fals. Dupa cum am scris mai sus, cel mai in masura sa vorbeasca despre simtirea si persoana lui este autorul, iar Goethe se considera 100% clasic, el si Schiller adoptand modelele antice grecesti, modul de gandire si organizarea sociala, considerand deci ca unitatea si armonia organica si spirituala ocupa locul primordial in misiunea omului pe pamant. Au incercat totusi sa combine aceste idealuri cu expresiile pline de viata si de eufuism existential(beethovenian aproape) apartinand miscarii Sturm und Drang, insa tinandu-se in acelasi timp departe de miscarea romantica germana pe care Goethe o critica in numeroase eseuri, de exemplu "Despre Diletantism", in care adresa vehemente critici romantismului. De asemenea in Convorbirile cu Eckermann explica de unde a pornit discutia clasic versus romantic, citand chiar ca Schiller i-a demonstrat ca in Iphigenie are o gandire aproape romantica, el insa ramanand ferm pe pozitii in ceea ce priveste problema clasicismului, considerandu-se, asa cum ar trebui sa o facem si noi, clasic. Va recomand studiile lui Hans Rudolf Vaget, Professor Emeritus de Germanistica de la Smith College, Massachusetts, unul dintre cei mai mari experti pe problema Goethe, Mann si Wagner, care preda si la alte universitati precum Columbia, Princeton si Yale. Una din operele lui trateaza chiar problema diletantismului, "Dilettantismus und Meisterschaft: Zum Problem des Dilettantismus bei Goethe: Praxis, Theorie, Zeitkritik ".
Imi inchipui ca profesorii romani de germanistica nu sunt atat de bine pregatiti. Nu mi se pare normal si intr-o lume neromaneasca(sa nu spun aromaneasca pentru ca mergem cu gandul la diverse personaje pe care nu vreau sa le nominalizez) nici nu ar fi normal si cei slabi ar fi daca nu aruncati, macar impinsi catre fundul butoiului sau carului cu persoane.. inteligente, pentru a nu mai avea functia de formatori "informati" de opinie. Dar cand cei care formeaza formatori de opinie sunt unii precum Eugen Simion, atunci nu ne mai mira nimic. Critica literara romaneasca, in loc sa aprecieze si sa recunoasca inalta valoare a unor critici precum Cornel Regman si nu numai, se deda la mediocritatea lui Simion, pe care Regman il denumeste Evgheni Semionovici Locomunov. Pentru cei care inteleg, numele vorbeste de la sine, pentru cei care nu, nu conteaza. Acest academician, fost presedinte al Academiei a facut si manuale de liceu, de o calitate execrabila, indesate cu teorie neimportanta pentru elevii de liceu si lacunara in anumite parti, cele mai importante, unde conform zicalei caragialiene, "lipseste cu desavarsire. In acelasi timp, cei inlaturati de la catedre o data cu venirea comunistilor, anume Cercul literar de la Sibiu, care ii are ca reprezentanti pe Lucian Blaga, Radu Stanca, Cornel Regman, Stefan Augustin Doinas, Negoitescu si altii e dat la o parte, pentru ca vorbeste "prostii" si nu slaveste "proletariatul" si "oamenii muncii", ci sta in "turnul de fildes" al literaturii pentru elite. Asa ar si trebui sa fie , domnilor, universitatea, compusa din elite. Ar trbeui sa fie bastionul de nepatruns al exegetilor. In schimb, problema acum e sa intri la un liceu bun, ca la facultate sigur intri si sigur o si termini. Si ca sa dovedesc meschinaria "partizanilor poporului", o sa inchei cu o intrebare. Cati romani au luat premiul Nobel pentru literatura? Niciunul(si in mod sigur niciunul din cei care au scris mizeriile comuniste nu vor lua). Cati au fost nominalizati? Niciunul, ziceti? Fals. Lucian Blaga in 1956 a fost nominalizat, de catre prof dr Basil Munteanu, critic la universitatea Sorbona din Paris la acea vreme. Statul roman nu numai ca nu a facut nimic, dar a si protestat la aceasta propunere, astfel incat Blaga nu a mai primit premiul. Sa nu intelegem de aici ca doar Blaga a fost nominalizat, au fost si altii de exemplu Nichita Stanescu in 1980, sau Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi, dar sa tinem cont ca acestia dinurma erau favorizati de regimul comunist, ba Sadoveanu si Arghezi chiar scriau literatura proletcultista! Sadoveanu datorita acestui fapt a prezidat in ultima parte a vietii Marea Adunare Nationala, deci era un fel de... cel ce ocupa acum scaunul de presedinte al Senatului(M.G.- persoana mi-e prea antipatica pentru a o putea numi) al acelor vremuri. Aceasta e tara in care urmasii acestor inepti ne povestesc basme in care redefinesc literatura intreaga si profesori universitari care scriu articole stiintifice de cercetare, insa nu aduc nimic nou in domeniul lor dar "si-au facut cota la publicatii". In care profesorii de romana nu mai stiu cum sa interpreteze si astfel romanul "Ion" ajunge denumit astfel pentru ca scris invers inseamna NOI, deci denumeste tagma taranilor(Toti personalitati schizoide cu tulburari bipolare date de cele 2 directii mari ale mintii lor?). Tara unde condamnam lipsa de originalitate fiind in acelasi timp impotriva originalitatii si condamnand-o fiind noi insine lipsiti de originalitate(Nu e autentic ceea ce spun altii, doar ceea ce spunem noi e si corect si original). Asta este, daca vreti, tara pe care o meritam. Poate nu dumneavoastra care cititi articolul, dar daca nu facem nimic si ne lasam condusi de valul de mediocritate si pe alocuri impotenta intelectuala, atunci suntem la fel de partasi ca toata lumea la decaderea unei natiuni care a fost in prag de prapastie inca dinainte de a se naste. Spiritul critic si al judecatii obiective nu trebuie sa adoarma si nu trebuie sa dam judecati de valoare fantasmagorice, bazate pe ceea ce spun unii si altii, diletanti si ei in interpretari ce se vor noi dar de fapt sunt doar prost informate sau construite pe logica subreda a lipsei cronice de sinapse.

Formula versus venustas

Desi poate parea ciudat, articolul acesta este continuarea promisa a ultimului. Prima intrebare care s-ar putea pune si care probabil a atras atentia este lipsa cuvantului "pulchritudo" din titlu. Cum poate sa fie continuarea cand are alt titlu? Ei bine, latina, la fel ca limbile latine care au derivat din ea si din alte influente extrinseci, este o limba ce prezinta cuvinte ce nominalizeaza mai bine ceea ce doreste sa exprime emitatorul, spre deosebire de exemplu de romana. Titlul se traduce frumusete externa(fizica) versus frumusete(cuvant derivat bineinteles de la Venus) care are mai curand sens de sarm, deci mai curand frumusete interioara. Pulchritudo inseamna generic frumusete, denumind termenul abstract. Pe langa acestea ar mai fi cateva cuvinte care inseamna frumusete dar de care nu ne vom ocupa acum. Am sustinut si sustin ca melanjul latino-vulgaro-daco-slavon nu a facut limbii noastre niciun bine, ea fiind infinit prea complicata pentru concetatenii nostri- pentru a va convinge in acest sens deschideti televizoarele sau ascultati o conversatie in autobuz, tramvai sau la piata. In afara de faptul ca nu avem respect pentru limba, nici nu ne intereseaza sa o vorbim corect, as spune dimpotriva, ne intereseaza sa o stalcim cum putem. Romanul nu are nevoie sa vorbeasca o limba poetica, buna de facut metafore si destul de putin explicita in anumite cazuri(un cuvant rostit nu e niciodata 100% explicit si chiar daca asta e cazul si in alte limbi, in romana cu atat mai mult). Romanul nu are nevoie de declinari si conjugari complicate, acorduri si gramatica foarte greu de invatat. Daca ar putea avea o limba in care sa isi exprime prin onomatopee neinteligibile(neanderthaliene) nevoile de baza, probabil 75-86% din populatie, de exemplu soferii sau pietarii, ar fi foarte fericiti. Oricum pentru o buna parte din populatie ziua se termina cu tuica, bere sau o forma anume de alcool, care reduce simtitor atat coerenta cat si posibilitatea de a mai articula cuvinte, acestea reducandu-se la ceea ce spuneam mai sus: o adunatura de mormaieli, la nivelul subbazal al existentei omului respectiv, care probabil oricum nu da doi bani pe existenta sa.
Dar totusi nu facem aici o lectie de latina, materie probabil urata chiar de multi din cititorii mei, e drept aici insinuandu-se acel element-cheie al oricarei materii: profesorul. Si profesorii de latina fac o treaba destul de proasta mai ales in ziua de astazi, nereusind in niciun caz sa insufle dragoste fata de nobila limba elevilor. In fond asta aud foarte des, "ha latina? De ce sa vorbesc o limba perimata/pe care n-o mai vorbeste nimeni?" Depinde ce intelegeti prin perimata. Daca perimat inseamna ca nu e limba oficiala a vreunui stat, nu ati citit bine defintia. Iar atata timp cat exista lucrari in latina, cat Nomina Anatomica, denumirea oficiala a tuturor structurilor existente si clasificate in corpul uman, e in latina si cat mai exista unii oameni care au interes in ea si o predau sau o vorbesc sau pot sa o inteleaga, atata timp, deci, cat asta e starea de facto, cei care sustin extinctia latinei vorbesc, nimic nou aici, in necunostiinta de cauza.
Sa abordam, asadar, spinoasa problema a frumusetilor. Nu pretind sa ofer o clasificare, exhaustiva sau de alt fel, a tipurilor de frumusete si nu pretind sa fac o teorie a frumusetii. Aleg sa exprim o seama de idei, o serie de fanioane, daca vreti, care sa faca o potentiala coborare pe partia nesigura a ideilor abstracte ceva mai usor de intuit.
De cate ori nu am auzit "Nu conteaza cum arati! Arati foarte bine asa cum esti!" sau "Lasa, ai frumusete interioara". In primul rand, afirmatia "Nu conteaza cum arati" este falsa in proportie suficient de mare incat putem sa consideram ca aparenta conteaza. E interesat de observat si relevant cum, in formularea de mai sus, foarte des uzitata de altfel, cel care vorbeste, intr-o incercare hilara de a incuraja pe cineva cu increderea in sine ciobita sau desfiintata de realizarea ca nu arata "bine"- prin bine a se intelege conform normei acceptata social la vremea respectiva, in aceasta incercare hilara deci, se contrazice. Daca nu conteaza cum arati, atunci nu conteaza ca arati foarte bine si deci al doilea enunt nu isi are sensul. Dar persoana care vorbeste inconstient observa ca nu are cum sa spuna "arati foarte bine" fara a minti si instinctiv sau uneori, de ce nu, constient, adauga "asa cum esti". Acest "asa cum esti" inseamna recunoasterea faptului ca persoana nu corespunde normei si emitatorul tine sa evidentieze asta. Si mai clar ar fi daca ar spune "Lasa, ai frumusete interioara". O astfel de formulare, miza compensatorie, incearca sa ofere o alternativa, substituirea unei forme de frumusete cu alta. Vom vedea, din pacate, ca aceasta forma de susbstitutie este foarte rara.
Lumea moderna e o lume superficiala in care suntem invatati sa credem ca frumusetea apare numai pe coperta unei reviste. Nu ader la aceasta pozitie si ma opun ei cu vehementa. Frumusetea are si o parte innascuta, dar ea poate sa fie pusa in evidenta si mai ales ingrijita. O persoana poate nu are calitatile innascute necesare sa fie considerata o frumusete, dar se poate ingriji, care este principala necesitate pentru ca sa putem vorbi de o prezenta fizica agreabila si in plus de asta sunt o suita de operatii pentru cei care au fost inzestrati cu defecte. Evident si in acest caz exista tendinta de exagerare sau de modificare a ceea ce este normal. Ideal ar fi sa se corecteze prin chirurgie plastica doar defectele si nu sa se incerce o modificare sau augmentare a normalului, pentru ca frumusetea are de-a face in principal cu naturalul, deci artificialul in ecuatia asta nu face decat ca rezultatul sa iasa din sfera dorita.
Frumusetea interioara, ca sinteza a tuturor calitatilor personalitatii unui om, poate sa fie de asemena innascuta dar si cultivata, la fel ca frumusetea fizica, insa, spre deosebire de aceasta, ia forme mai variate si nu se supune vreunei rigori. Dimpotriva, neasteptatul, spontanul, este cel mai adesea considerat frumos, spre deosebire de o anumita sablonare a frumusetii fizice. Ce ramane acum de discutat este cum si daca una o poate compensa pe cealalta. Evident, un caracter insipid si incolor intr-un trup aratos nu va produce decat un efect efemer, asa ca e inutil sa discutam aceast varianta. Ce ne putem intreba este daca un trup neinzestrat cu frumusete poate totusi sa compenseze prin cea interioara. Grecii considerau trupul uman un templu, dupa cum se vede din numeroasele desene ramase din acea perioada si ei considerau ca numai un corp frumos poate sa ascunda un interior frumos. Toate acestea pana la Socrate, care stim ca a fost urat, chel, cu par lung si des, cu un nas borcanat, si o burta mare. Un om care, deci, ar fi trebuit sa fie si prost si necioplit, dat fiindca exteriorul e o expresie a interiorului. Socrate se intampla sa fie nu numai o minte rara, in jurul careia se va invarti tot ceea ce inseamna filozofie antica si care ii va forma pe cei doi mari filozofi ai antichitatii, Platon si Aristotel, dar avea si un caracter bland, rabdator si culant. Sunt legendare numeroase circumstante in care a dat dovada de un caracter admirabil, de exemplu pe front, unde si-a carat un bun prieten in spate ca sa il salveze, ranit fiind, sau in viata de zi cu zi, unde, fiindu-i aplicat o lovitura in posterior a replicat "Daca un magar ma loveste, ce fac, il dau in judecata?". Iata, deci, un exemplu care pare a contrazice teoria conform careia exteriorul este o reflexie a interiorului. Adevarul nu este insa chiar atat de simplu. E bine stiut ca problemele de frumusete cauzeaza complexe, fie ca vorbim de o ingrasare minora sau de dismorfism facial. Complexele afecteaza bineinteles viata interioara, ciobind deci si din acea frumusete interioara. Si chiar daca persoana in cauza nu are complexe datorate propriei minti, apropiatii si alte persoane a caror opinie conteaza le pot induce si deci persoana le dobandeste datorita stereotipiei, insa indirect. Suntem facuti sa vrem sa placem altora, fie sexului opus, fie prietenilor si cautam, intr-un grad mai mic sau mai mare, aprecierea acestora, ajungandu-se chiar la situatii in care cea mai mare parte a increderii in sine se bazeaza pe parerile acestor persoane. E o situatie de evitat, dar trebuie mentionata datorita frecventei de aparitie. Solutia care ar fi deci? Sa ne petrecem viata obsedati de un ideal de frumusete perfecta pe care nu il vom ajunge niciodata si sa dedicam majoritatea timpului nostru liber sau majoritatea timpului in general urmaririi acestui ideal? Sau sa nu facem nimic, sa fim "naturali", fara niciun fel de interventie, sa nu avem grija de noi si sa nu intervenim? Niciuna, bineinteles. La fel ca la multe alte subiecte, la fel ca in natura si ca in viatam in general, echilibrul dintre cele doua tendinte este cel mai important. Suntem oameni, gandim dual, nus untem exagerat de complecsi si totusi ne e greu sa tinem in balanta doua tendinte, yin si yang, bine si rau, alb si negru. Ce se intampla daca aveam mai multe? Si nu, nu voi spune ca gandim in nuante pana logica umana nu va elimina principiul tertiului exclus, care spune ca a treia varianta nu exista, si orice ori e ori nu e.
Sa invatam de la natura: Exista un echilibru foarte fin in lumea insectelor intre pradatori si pradati. Daca o specie de insecte ar fi lasata sa se reproduca fara pradatori si nestingherita, intr-un sezon ar exista destule progenituri pentru a ingropa intreg globul. Asa ca, inainte sa gandim in nuante si sa ajungem in locuri mai complexe, sa facem bine sa ne echilibram acele doua tendinte "penibile" ale noastre, ca sa nu ajungem in situatia de a da frau liber uneia si a ne trezi ingropati in nisipul miscator al propriei personalitati si inghititi de o spirala descendenta inspre subfiinta, spirala ce nu se opreste nici macar printr-un efort supraomenesc de vointa.

Pulchritudo in oculi aspicientis est

Frumusetea e in ochii celui care priveste. Din oricare parte am incepe sa ne uitam la afirmatia asta, primul lucru care ne izbeste este faptul ca ea reprezinta un binecunoscut si foarte des folosit cliseu. Suntem obisnuiti sa respingem cliseele, tocmai pentru a nu fi catalogati drept "incuiati" sau "limitati" sau dimpotriva a le folosi excesiv din comoditate. Bineinteles ca prezint extremele, oamenii din mijloc, fie ei mediocri sau perfect echilibrati sunt fie neinteresanti fie prea rari ca sa fie luati in discutie. Deci in general ne ferim de clisee sau declamam acest fapt, dar in realitate le cunoastem atat de bine si ne-au intrat atat de bine "in sange", in subconstient, incat actioneaza un mecanism invizibil si care se executa inainte sa putem gandi, cazul tipic de vorbeste gura fara cap si pana sa ne dam seama si sa formulam o idee altfel, ne trezim ca vorbim in clisee. Totusi, ar fi bine de remarcat ca, desi fiecare avem aceleasi cuvinte in formulare, in aceeasi ordine si cu poate chiar cu aceleasi inflexiuni, contextul in care folosim expresiile, insemnatatea pe care o dam cuvintelor in particular si intregului este diferita de la persoana la persoana dupa cum si noi toti suntem diferiti, depinzand de o multitudine de factori, de la cei mai banali, de exemplu faptul ca un ins nu intelege cuvintele si deci le doneaza un sens departat de ceea ce reprezinta de fapt si pana la cele mai complexe, anume ca individul este mult prea profund si analizand prea danc problema, gaseste sensuri nebanuite, dar totusi in cadrul aceleiasi expresii.
Pentru ca am trecut de "sperietura" initiala asociata reactiei instantanee de repros combinat cu dezgust si cu sentimentul de superioritate "Ha eu n-as face asta! Dar vai a folosit un cliseu", cu aceste cliseice idei demontate, deci, putem purcede mai departe sa ne gandim un pic la subiectul expresiei atat de uzitate mai ales in limbaj anglo-saxon. O ultima adaugire ar fi ca fuga de "clisee" este tot atat de mult un cliseu pe cat sunt cele de care se fuge. Acesta este un exemplu clasic de cadere in propria capcana sau de ce ti-e frica nu scapi, dar un om inteligent se va folosi de acest prilej ca, in timp ce concetatenii lui stau mirati si se uita si se intreaba ce sa faca sa zica lumea si despre ei ca sunt "culti" si "elevati" si "high class", omul inteligent, deci, va profita de ocazie si va echilibra exprimarea in modalitatea proprie cu utilizarea "cliseelor" cu sensuri noi si inedite, in limbaj propriu si relationand constient expresia cu lumea interioara, pentru a observa, cu satisfactie de cele mai multe ori, rezultatul. Faptul ca omul inteligent observa rezultatul ii permite si control asupra lui si deci un control mai bun asupra a ceea ce vrea sa arate celorlali, a interactiunii cu acestia. Nu cred ca e indicat sa fie lasat tot timpul frau liber inconstientului fara chingi pentru ca acesta, precum un fox terrier nedresat scapat din lesa intr-o casa plina cu obiecte din portelan, va crea un haloimas de nedescris in fluxul gandirii.
Frumosul, deci. Este una din cele mai spinoase probleme ale filozofiei, care a incurcat si a descurcat multa lume la un moment dat, "frumusetea" este un cuvant foarte des uzitat si ne intrebam daca intelegem ce este cu adevarat. Si numere folosim foarte des, dar asta nu inseamna ca stim ce sunt. Ce sunt numerele? Ati putea spune simboluri care definesc o anumita cantitate. Si eu as raspunde zau? Ce cantitate defineste -5? Sau radical(3)? Ca sa nu vorbesc de i sau de alte concepte mai complexe. In primul rand, tot ceea ce putem spune noi ca remarca subiectiva de forma asta, trebuie sa treaca prin filtrul gandirii. Astfel, daca o culoare produce acelasi stimul pentru toti oamenii de pe pamant(avand lungimea de unde .. cativa nm), senzatia pe care o produce pe retina, perceptia acesteia la nivelul cortexului si mai ales reprezentarea sunt diferite. Cu atat mai mult cu frumusetea, care fiind un concept abstract, e o aglomerare de mai multe notiuni care o intregesc, acestea fiind diferite si aparent imposibil de pus alaturi. Putem considera
"frumoasa" o masina daca iubim masinile, o floare daca iubim florile si asa mai departe. Evident ce e valabil pentru o masina frumoasa nu va fi valabil pentru o floare frumoasa, desi unele caracteristici sunt vaalbile pentru ambele, de exemplu culoarea, pentru ca daca ne place culoarea mov, vom considera ca sta bine si pe floare si pe masina. Poate cel mai bine dintre toti a definit coneptul asta Kant. El spunea ca trebuie sa facem diferenta intre ceea ce gasim agreabil, si care e o judecata exclusiv senzoriala si deci personala, de exemplu "Scaunul e moale" sau "Mancarea e buna" si frumusetea, care denota un obiect care pare sa aiba "forma finalitatii", adica sa fi fost proiectat cu un scop, chiar daca nu se stie care e acesta. Prin scop nu se intelege aici orice lucru proiectat pentru un scop anume, ca atunci si furculita ar fi frumoasa, cat faptul ca a fost proiectat pentru a fi frumos, a avea o forma aproape de divin, de perfectiune.
Dar sa lasam totusi filozofia si sa observam ca tocmai am folosit un cliseu. Am observat ca majoritatea oamenilor din ziua de azi il folosesc pe Kant sa se erijeze in mari cunoscatori si eruditi chiar daca in realitate intersectia intre privirea lor si o carte cu autor ce are in interiorul numelui litera K nu s-a produs inca. Aici ma refer la personalitati publice, care intervievate cu privire la ultima carte citita, tind sa raspunda astfel de ineptii pentru a "da pe spate" audioriul si a sugera subliminal ca ele de fapt sunt merituoase de un loc in Academie. Glumesc, bineinteles, astfel de personaje neputand sugera ceva cu subtilitate nici daca ar avea instructiunile pas cu pas tatuate pe cortex. Nu e numai cazul personalitatilor publice, pentru ca in ziua de astazi, a fi neinteles este o mare onoare si deci atitudinea de superioritate si de "numai ce fac eu/citesc eu/stiu eu" e bun/corect este norma acceptata de comportament.
In ton cu personajele ale caror tendinte elitiste nu le ridica nici macar cu 1 mm deasupra gunoiului in care traiesc si care in fapt este viata lor, unii oameni tind sa interpreteze "zicalele" despre frumusete aiurea. De exemplu, americanii, "tara tuturor posibilitatilor", tara unde visele se implinesc, au dedus ca frumusetea e oricum relativa, intelegand doar atat din teoria lui einstein si neobosindu-si neuronii indesati cu variate chimii si chimicale sa gandeasca putin mai profund. Asadar, expunerea variatelor parti anatomice mai mult sau mai putin tarate fie de vreme sau de alti factori de exemplu aportul caloric "putin exagerat", expresia anumitor senzatii olfactive demne de o cauza mai buna in laboratoarele de anatomie patologica si comportamentul desprins parca din programele cu oamenii preistorici, toate acestea sunt nu numai acceptabile dar sunt chiar norma pentru multi dintre cei ce sunt partasi la "visul american", pentru ca aici vine cheia, NU CONTEAZA. Nu trebuie sa iti fie teama de ceea ce esti, asta esti si cine nu te place pierderea lui. Imnul tuturor persoanelor "neintelese" de pe Pamant care considera ca nu ele au o problema ci 99.9% din populatia Terrei. Aproape orice are o rezolvare pe pamantul asta, doar ca unele cer sacrificii mari si efort de vointa si mai mare. Asa ca daca nu va simtiti in stare nu va ascundeti dupa sloganul asta si sustineti da domnule, sunt un/o fara vointa si imi convine asta. Daca nu iti convine, fa ceva. Daca iti convine, ramai la fel. Nu te minti, nu spune ca ai oase mari cand nu poti intra pe usa decat pe lateral, nu spune ca nu ai nicio problema cand lumea se intreaba pe strada daca nu cumva ai scapat de la circ. Acceptarea nu vine de la cei din jur, acceptarea vine din interior si aceea e, de regula, cel mai greu de gasit. Dezgustul pe care il am fata de persoanele acestea este netarmuit si putin exprimabil prin limbaj normal, dar sa spunem ca am convingerea exogena si si endogena ca e mai bine spus asa, pentru ca nu vreau decat sa transmit idei nu sa conving pe nimeni de nimic.
Am folosit alte 2 clisee, anume sa ma iau de americani si sa specific ca America este tara tuturor posibilitatilor. Sau era. Sau era tara care dadea liber la visare pentru ca tu, ramanand suspendat intre somn si veghe, cu visele inca proaspete in memorie condimentandu-ti fiecare moment al existentei, sa fii multumit, ba chiar sa fii fericit sa crezi ca ti-ai implinit toate dorintele fara sa realizezi ca, de fapt, nu te-ai trezit niciodata, ci doar umbli ca un somnambul, gasind timp in fuga de a satisface visele altora sa te mai gandesti si la ale tale.
Nu putem sa nu vorbim si de frumusetea interioara si sa incercam o forare mai adanca in ceea ce inseamna frumusetea vazuta de un "beholder" si de identitatea acestui beholder, dar asta cu alta ocazie. Pana atunci sa ne aplecam echilibrat, cu scepticism dar si cu mintea deschisa asupra conceptului de frumusete si sa nu uitam ca visarea fara traire si fara faurirea si crearea destinului e 0 si nu se implineste niciodata.

Inocentia et fastus in foedissima anima implexus sunt

Inocenta si aroganta se incolacesc in cea mai murdara minte. Asa spune un vers dintr-o formatie britanica "The last shadow puppets", care canta o muzica ce poate fi catalogata drept ciudata sau demodata, pentru o formatie infiintata in 2007, dar cine spune ca muzica are termen de valabilitate mai are inca destula muzica de ascultat pana opinia lui sa insemne ceva (Fiecare are dreptul la opinie, dar nu inseamna ca opinia respectiva are vreo insemnatate in afara cercului restrans al persoanei ce o profereaza, asta in 99% din cazuri). Cine va zice asta probabil face si parte din acel "select" grup de oameni care se catalogheaza pe sine dupa muzica pe care o asculta, "houseri", "rockeri" etc. N-am auzit de jazzeri sau classic-eri si sper sa nu fiu vreodata surprins de asa o o aratare.
Si care e problema de la care am plecat? Problema inocentei si arogantei incolacite in versul cu tenta oximoronica, alaturate ca sa ilumineze sau dimpotriva o minte murdara. Nu voi intra in discutii despre insemnatatea versului in sine, pentru ca oricum se afla in afara contextului si discutia despre cantec vazut in totalitatea lui nu are sens acum.
Cand intra in discutie inocenta ne gandim automat la "copilarie". S-a infipt asocierea asta atat de adanc in subconstientul colectiv, incat cred ca multi le considera sinonime sau cel putin considera inocenta o caracteristica definitorie a copilariei. Aroganta pe de alta parte, pare mai curand o caracteristica a unei minti mai varstnice, desi putem considera ca e la fel de prezenta si la cele tinere, si ea nu se asociaza deloc cu inocenta, in traditia crestina trufia e pacatul cel mai mare, deci aroganta e chiar opusa inocentei, care se asimileaza absentei pacatului. In istorie au fost destul de multi papi care s-au numit "Inocentiu", nume care macar ca simbolistica sublinia lipsa de pacat a papei si deci infailibilitatea acestuia. In fapt, nici nus e punea problema de asa ceva, pentru o bucata lunga a istoriei papii avand chiar putere militara si din ordinele lor ucigandu-se destui oameni pe campul de batalie. Deci, daca nu era de ajuns sa aiba pe "constiinta" crimele inchizitiei, institutia papala mai are si alte crime pentru care nu va da, bineinteles, niciodata socoteala, pentru ca nu are cine sa o traga la raspundere. Asta a fost. Pe de alta parte, actualul papa Benedict al XVI-lea isi exprima nemultumirea ca relativismul din vremea noastra neaga adevarurile obiective si mai ale adevarurile morale, asta fiind principala problema din secolul 21. Domnule Ratzinger, dogma pe care o sustineti nu e un adevar obiectiv, e o fabricatie umana, la fel cum e si dogma "infailibilitatea papala" infiintata pe la sfarsitul anilor 1800 si care declara ca orice face papa poate schimba dogma catolica fara sa greseasca, pentru ca aceasta va fi in conformitate cu ceea ce doreau apostolii(sensus fidelium) si ca ceea ce anunta el ex cathedra, e in deplina conformitate cu vointa lui Dumnezeu. In afara de faptul ca daca 2 papi diferiti aflati sub incidenta aceleiasi dogme spun lucruri diferite asta anuleaza principiul infailibilitatii(e nehotarat Dumnezeu? Nu stie ce e bine si ce e rau, se schimba brusc? Sau inspiratia divina are probleme cu canalul de comunicare poate, e aerul prea dens si Sfantul Duh nu poate ajunge prea usor), dar iata cum papii, reprezentantii inocentei pe pamant- dupa vestimentatia alba, porumbeii albi pe care ii lanseaza si lipsa de pacat a actiunilor lor conform parerii majoritatii crestinilor, iata cum acesti inocenti dau dovada de aroganta. Pentru ca nu pot clasifica altfel decat aroganta sa consideri orice modificare adusa dogmei credintei corecta la modul absolut si in deplinatate cu vointa lui Dumnezeu. A fi muritor, oricare muritor, inseamna si a accepta faptul ca niciodata in vecii vecilor nu vei intelege ceea ce vrea Dumnezeu. Concept prea complicat pentru acesti inocenti, dar nu ar fi nicio problema atata timp cat deciziile astea nu afecteaza miliarde de oameni.
In plus, de unde stie posteritatea ca un papa nu va folosi principiul infailibilitatii pentru interese proprii? De unde stie el sa faca diferenta intre inspiratie divina si ispita demonica? Exista cursuri pentru asa ceva la Vatican? Daca da, cine sunt titularii de curs? Un diavol pentru ispita demonica si Sfantul Duh pentru inspiratia divina, pentru ca oricine altcineva le-ar preda, ele nu ar putea sa fie considerate valabile. Si pentru a ilustra totul cu un exemplu colorat, sa spunem ca un papa decide sa declame ca homosexualitatea e acceptata, ca sa fie "in ton cu vremurile", ca asa se impune, sa se modernizeze si papa, decizia sa fiind asadar infailibila si in deplina concordanta cu vointa Domnului. Apoi, sa spunem, se demonstreaza stiintific,a nu se intelege ca sunt adeptul stiintei, dupa cum scriam inainte si ea e failibila si are destul scapari, dar totusi se demonstreaza ca homosexualitatea e o boala. Un alt papa revine si spune ca totusi homosexualitatea nu e normala si deci nici acceptata. Cine a gresit? Nu papa, ca deciziile lui dogmatice sunt infailibile, deci probabil Dumnezeu. A gresit, a transmis vointa Lui pe canal prost sau receptia papei era slaba.
Lasand institutia Domnului intr-un plan secund, tert sau mai departe, sa vedem totusi pe noi, "muritorii" cum ne afecteaza problemele astea. Inocenti ne putem considera pana in momentul in care primele ganduri malefice ne cuprind. Dar am mai spus-o si o voi repeta, inca de mici copiii au tendinta sa fie rai, sa se certe, sa zbiere, sa fie egoisti, sa protesteze, sa faca "circ" si lucrurile astea sunt trecute cu vederea pentru ca "sunt copii" si ca "se vor corecta" cu educatia. Aceasta nu face altceva decat sa adoarma sau daca vreti sa anestezieze impulsurile normale, care nu tin de domeniul binelui. Putem spune, deci, ca noi trebuie sa invatam binele pentru a contracara raul din noi. Sau poate trebuie sa invatam sa gasim binele din adancul nostru, care s-a pierdut prin atata mizerie.
O asociere, oricat de oximoronica ar parea, intre inocenta si aroganta, este una perversa. Aparent e vorba de inocenta intruchipata insa in subtext, vicleana, nevazuta, se ascunde o aroganta nemarginita, malefica si o astfel de minte merita cu adevarat catalogarea de una din cele mai "murdare", si nu pentru ca as condamna-o ci pentru ca nimic nu induioseaza inimile oamenilor mai usor ca inocenta, motivul pentru care zambim cand un copil ne strica o masa sau o lectura linistita cu zbieretele lui de plod rasfatat, iar cineva care stie sa profite de aceasta sensibilitate a caracterului uman intineaza si perverteste conceptul inocentei mai mult decat cineva care pur si simplu nu o mai are.
Departe de mine gandul sa consider ca suntem fara de scapare, dar inocenta in ziua de azi mai inseamna din pacate si naivitate, iar un om care nu vrea sa fie inghitit in gaura neagra reprezentat de iuresul maselor de oameni trebuie sa isi dozeze viclenia echilibrat si cu prioritatile bine stabilite. Pentru ca intr-o lume cu un echilibru tot mai precar, doar cei care ridica la rangul de arta echilibrarea personala mai reusesc sa nu aiba sufletul divizat si ingropat sub mormanul de moloz al indiferentei si plictiselii, mai reusesc sa faca arta si, in nici un caz in ultimul rand, mai reusesc sa cunoasca fericirea, chiar daca pretioasa si rara precum ambrozia, totusi mai semnificativa si mai puternica decat toata mizeria lumii pusa la un loc.

Dissensio=Veritas

Conflictul inseamna adevar. SI aici nu ma refer la faptul ca atunci cand ai un conflict de cele mai multe ori esti sincer, iti exprimi, ce-i drept putin exagerat, dar totusi iti exprimi sentimentele reale. Ar fi prea simplu. Ma refer ca pentru unii oameni ca luma sa fie in ordine, ca stelele sa se miste pe cer, ca stomacul sa nu o ia aiurea si sa le cada greu mancarea si ca extraterestrii sa nu invadeze pamantul transformandu-ne pe toti in caractere din the Simpsons, atunci trebuie sa existe un conflict. Si ati vazut asta bineinteles, poate nu realizati acum, dar de cate ori ati vazut oameni certandu-se cu televizorul? Cam des? De cate ori ati auzit oamenii injurand.. cafeaua ca e prea fierbinte, batand, aruncand pe jos si calcand pe telefoane, reclame, facturi sau mai stiu eu ce altceva le provocase un puseu de furie si hipertensiune? Probabil de multe ori. E drept, sunt unii oameni care, mai introvertiti din fire, nu se exprima, dar chiar si pentru acestia, conflictul e un adevar care nu poate fi trecut cu vederea, e un adevar care le defineste existenta. Noi oamenii suntem in principiu un amalgam de conflicte, de la banalul conflict de dimineata intre a te trezi pentru ca suna ceasul si a dormi pana cand doresti si pana la deja celebrul conflict existential a fi sau a nu fi, ceva anume sau pur si simplu.. a fi. Putem deci deduce ca datorita faptului ca suntem oarecum definiti de conflictele noastre, si asta clar suntem, inseamna ca ele spun mai multe despre noi decat "caracteristicile" de personalitate pe care le arboram cu mandrie cand cineva ne intreaba spuneti 5 calitati si 5 defecte. Chiar si atunci avem un conflict intre ceea ce am vrea sa spunem acolo si ceea ce ar fi normal sa spunem acolo, care se sfarseste de obicei cu victoria primului impuls, ca nu conteaza o mica miniciuna, nu-i asa? De ce intram in conflicte, de ce ne plac de ce le starnim? Parte pentru ca ne-am plictisi altfel. Ce ar fi viata daca nimic nu ar fi "rau", daca nimic nu ar merge prost, daca totul ar fi fad si monoton, mergand pe o linie dreapta, virand nici la dreapta nici la stanga, doar continuand la nesfarsit? In cazul asta posibil si foarte probabil am inventa conflicte, parte pentru ca ne pricepem grozav la asta si parte pentru ca am innebuni altfel. Ca orice lucru de analizat, cele de mai sus nu au caracter absolut. Normal, prea multe conflicte inseamna consum prea intens interior, prea putine, plictiseala. Deci, nu urmam nici exemplul colericului care se cearta dimineata cu ceasul, il tranteste pe jos, apoi cu cafeteria, apoi cu compania de electricitate ca nu are curentul destula putere(!!!) pentru becul lui amarat cumparat de la obor cu 50 de bani, apoi cu compania de apa ca apa n-are presiune, cu ziarul, cu postasul, cu mama cu tata cu gandacul cu cartile din biblioteca cu seful cu canalizarea cu pasarea phoenix si frecvent cu Dumnezeu, dar nu urmam nici exemplul refulatului care inchide totul in sine, cauta o viata cat mai simpla, nu ignoranta, doar simpla, din frica de a incepe un conflict. Ele sunt necesare, dar excesul, la fel ca cel de sare zahar si grasimi(am fost platit de ministerul sanatatii sa spun asta, deci porniti un conflict cu ei), la fel ca acel exces deci dauneaza grav sanatatii.. mintale. Alt fenomen interesant mi se pare ascensiunea relatiilor interumane pe baza conflictelor. Vrei sa aduci impreuna o natiune intreaga, sa se creada stapanii lumii, arieni si sa te vada drept cel mai mare iluminat si stralucitor conducator? Nu trebuie sa faci altceva decat sa le oferi ceva contra caruia sa lupte. Hitler le-a oferit germanilor ocazia sa lupte pentru ceea ce "li se cuvenea": lumea intreaga. A avut, sa nu uitam, un discurs extrem de insufletitor si de convingator, prin care ridica multimi intregi si hipnotiza minti. A semanat conflictul si apoi stim unde s-a ajuns. Mai mult, s-a constatat printr-un experiment psihologic celebru, asa numitul Stanford prison experiment, ca niste oameni initial "egali" din punct de vedere social, pusi sa joace rolurile de detinuti respectiv paznici isi intrau atat de bine in rol incat la un moment dat paznicii, uitand ca joaca un rol, maltratau detinutii si ii supuneau torturilor. De ce? Ne place conflictul, dar mai mult ne place puterea de dupa castigarea lui, ne place sentimentul de dominare a advresarului. Avem, daca vreti "radacina raului" adanc infipta in noi, asteptand sa iasa cand i se da ocazia. Si se exprima in varaite feluri, de la sah pana la forme mai putin rafinate, paznicii de la inchisoare dominca detinutii, sefii de toate felurile domina sublaternii, de aceea fiecare vrea sa fie un fel de sef, de aceea avem atatia "sefi" si directori, dar prea putini conducatori. Daca nu e sef la servici, poate e sef acasa si isi maltrateaza sotia si copilul, daca nici acolo, poate in societatea de colectionari de timbre, daca nu, macar in fanteziile lui din reveria betiei. Oricum ar fi, are ceva care sa il motiveze, fiecare are, fie ca traieste pentru copil si incearca sa-si rezolve frustrarile prin el, fie ca traieste sa vada urmatorul monument in cinstea lui construit, sunt conflicte pe care le castiga individul, la alt nivel ce-i drept, dar in absolut, cand stam sa ne gandim la ele, care inseamna mai mult? Pentru mine pentru tine monumentul si copilul poate nu inseamna nimic. Poate frustrarile omului alui nu au nicio valoare in fata noastra dar pentru el inseamna viata.
Sa nu pierdem deci conflictele cu adevarat importante dar nici sa nu ne pierdem in ele si sa le pierdem semnificatia pentru ca ne vom pierde pe noi.