Dissensio=Veritas

Conflictul inseamna adevar. SI aici nu ma refer la faptul ca atunci cand ai un conflict de cele mai multe ori esti sincer, iti exprimi, ce-i drept putin exagerat, dar totusi iti exprimi sentimentele reale. Ar fi prea simplu. Ma refer ca pentru unii oameni ca luma sa fie in ordine, ca stelele sa se miste pe cer, ca stomacul sa nu o ia aiurea si sa le cada greu mancarea si ca extraterestrii sa nu invadeze pamantul transformandu-ne pe toti in caractere din the Simpsons, atunci trebuie sa existe un conflict. Si ati vazut asta bineinteles, poate nu realizati acum, dar de cate ori ati vazut oameni certandu-se cu televizorul? Cam des? De cate ori ati auzit oamenii injurand.. cafeaua ca e prea fierbinte, batand, aruncand pe jos si calcand pe telefoane, reclame, facturi sau mai stiu eu ce altceva le provocase un puseu de furie si hipertensiune? Probabil de multe ori. E drept, sunt unii oameni care, mai introvertiti din fire, nu se exprima, dar chiar si pentru acestia, conflictul e un adevar care nu poate fi trecut cu vederea, e un adevar care le defineste existenta. Noi oamenii suntem in principiu un amalgam de conflicte, de la banalul conflict de dimineata intre a te trezi pentru ca suna ceasul si a dormi pana cand doresti si pana la deja celebrul conflict existential a fi sau a nu fi, ceva anume sau pur si simplu.. a fi. Putem deci deduce ca datorita faptului ca suntem oarecum definiti de conflictele noastre, si asta clar suntem, inseamna ca ele spun mai multe despre noi decat "caracteristicile" de personalitate pe care le arboram cu mandrie cand cineva ne intreaba spuneti 5 calitati si 5 defecte. Chiar si atunci avem un conflict intre ceea ce am vrea sa spunem acolo si ceea ce ar fi normal sa spunem acolo, care se sfarseste de obicei cu victoria primului impuls, ca nu conteaza o mica miniciuna, nu-i asa? De ce intram in conflicte, de ce ne plac de ce le starnim? Parte pentru ca ne-am plictisi altfel. Ce ar fi viata daca nimic nu ar fi "rau", daca nimic nu ar merge prost, daca totul ar fi fad si monoton, mergand pe o linie dreapta, virand nici la dreapta nici la stanga, doar continuand la nesfarsit? In cazul asta posibil si foarte probabil am inventa conflicte, parte pentru ca ne pricepem grozav la asta si parte pentru ca am innebuni altfel. Ca orice lucru de analizat, cele de mai sus nu au caracter absolut. Normal, prea multe conflicte inseamna consum prea intens interior, prea putine, plictiseala. Deci, nu urmam nici exemplul colericului care se cearta dimineata cu ceasul, il tranteste pe jos, apoi cu cafeteria, apoi cu compania de electricitate ca nu are curentul destula putere(!!!) pentru becul lui amarat cumparat de la obor cu 50 de bani, apoi cu compania de apa ca apa n-are presiune, cu ziarul, cu postasul, cu mama cu tata cu gandacul cu cartile din biblioteca cu seful cu canalizarea cu pasarea phoenix si frecvent cu Dumnezeu, dar nu urmam nici exemplul refulatului care inchide totul in sine, cauta o viata cat mai simpla, nu ignoranta, doar simpla, din frica de a incepe un conflict. Ele sunt necesare, dar excesul, la fel ca cel de sare zahar si grasimi(am fost platit de ministerul sanatatii sa spun asta, deci porniti un conflict cu ei), la fel ca acel exces deci dauneaza grav sanatatii.. mintale. Alt fenomen interesant mi se pare ascensiunea relatiilor interumane pe baza conflictelor. Vrei sa aduci impreuna o natiune intreaga, sa se creada stapanii lumii, arieni si sa te vada drept cel mai mare iluminat si stralucitor conducator? Nu trebuie sa faci altceva decat sa le oferi ceva contra caruia sa lupte. Hitler le-a oferit germanilor ocazia sa lupte pentru ceea ce "li se cuvenea": lumea intreaga. A avut, sa nu uitam, un discurs extrem de insufletitor si de convingator, prin care ridica multimi intregi si hipnotiza minti. A semanat conflictul si apoi stim unde s-a ajuns. Mai mult, s-a constatat printr-un experiment psihologic celebru, asa numitul Stanford prison experiment, ca niste oameni initial "egali" din punct de vedere social, pusi sa joace rolurile de detinuti respectiv paznici isi intrau atat de bine in rol incat la un moment dat paznicii, uitand ca joaca un rol, maltratau detinutii si ii supuneau torturilor. De ce? Ne place conflictul, dar mai mult ne place puterea de dupa castigarea lui, ne place sentimentul de dominare a advresarului. Avem, daca vreti "radacina raului" adanc infipta in noi, asteptand sa iasa cand i se da ocazia. Si se exprima in varaite feluri, de la sah pana la forme mai putin rafinate, paznicii de la inchisoare dominca detinutii, sefii de toate felurile domina sublaternii, de aceea fiecare vrea sa fie un fel de sef, de aceea avem atatia "sefi" si directori, dar prea putini conducatori. Daca nu e sef la servici, poate e sef acasa si isi maltrateaza sotia si copilul, daca nici acolo, poate in societatea de colectionari de timbre, daca nu, macar in fanteziile lui din reveria betiei. Oricum ar fi, are ceva care sa il motiveze, fiecare are, fie ca traieste pentru copil si incearca sa-si rezolve frustrarile prin el, fie ca traieste sa vada urmatorul monument in cinstea lui construit, sunt conflicte pe care le castiga individul, la alt nivel ce-i drept, dar in absolut, cand stam sa ne gandim la ele, care inseamna mai mult? Pentru mine pentru tine monumentul si copilul poate nu inseamna nimic. Poate frustrarile omului alui nu au nicio valoare in fata noastra dar pentru el inseamna viata.
Sa nu pierdem deci conflictele cu adevarat importante dar nici sa nu ne pierdem in ele si sa le pierdem semnificatia pentru ca ne vom pierde pe noi.