Formula versus venustas

Desi poate parea ciudat, articolul acesta este continuarea promisa a ultimului. Prima intrebare care s-ar putea pune si care probabil a atras atentia este lipsa cuvantului "pulchritudo" din titlu. Cum poate sa fie continuarea cand are alt titlu? Ei bine, latina, la fel ca limbile latine care au derivat din ea si din alte influente extrinseci, este o limba ce prezinta cuvinte ce nominalizeaza mai bine ceea ce doreste sa exprime emitatorul, spre deosebire de exemplu de romana. Titlul se traduce frumusete externa(fizica) versus frumusete(cuvant derivat bineinteles de la Venus) care are mai curand sens de sarm, deci mai curand frumusete interioara. Pulchritudo inseamna generic frumusete, denumind termenul abstract. Pe langa acestea ar mai fi cateva cuvinte care inseamna frumusete dar de care nu ne vom ocupa acum. Am sustinut si sustin ca melanjul latino-vulgaro-daco-slavon nu a facut limbii noastre niciun bine, ea fiind infinit prea complicata pentru concetatenii nostri- pentru a va convinge in acest sens deschideti televizoarele sau ascultati o conversatie in autobuz, tramvai sau la piata. In afara de faptul ca nu avem respect pentru limba, nici nu ne intereseaza sa o vorbim corect, as spune dimpotriva, ne intereseaza sa o stalcim cum putem. Romanul nu are nevoie sa vorbeasca o limba poetica, buna de facut metafore si destul de putin explicita in anumite cazuri(un cuvant rostit nu e niciodata 100% explicit si chiar daca asta e cazul si in alte limbi, in romana cu atat mai mult). Romanul nu are nevoie de declinari si conjugari complicate, acorduri si gramatica foarte greu de invatat. Daca ar putea avea o limba in care sa isi exprime prin onomatopee neinteligibile(neanderthaliene) nevoile de baza, probabil 75-86% din populatie, de exemplu soferii sau pietarii, ar fi foarte fericiti. Oricum pentru o buna parte din populatie ziua se termina cu tuica, bere sau o forma anume de alcool, care reduce simtitor atat coerenta cat si posibilitatea de a mai articula cuvinte, acestea reducandu-se la ceea ce spuneam mai sus: o adunatura de mormaieli, la nivelul subbazal al existentei omului respectiv, care probabil oricum nu da doi bani pe existenta sa.
Dar totusi nu facem aici o lectie de latina, materie probabil urata chiar de multi din cititorii mei, e drept aici insinuandu-se acel element-cheie al oricarei materii: profesorul. Si profesorii de latina fac o treaba destul de proasta mai ales in ziua de astazi, nereusind in niciun caz sa insufle dragoste fata de nobila limba elevilor. In fond asta aud foarte des, "ha latina? De ce sa vorbesc o limba perimata/pe care n-o mai vorbeste nimeni?" Depinde ce intelegeti prin perimata. Daca perimat inseamna ca nu e limba oficiala a vreunui stat, nu ati citit bine defintia. Iar atata timp cat exista lucrari in latina, cat Nomina Anatomica, denumirea oficiala a tuturor structurilor existente si clasificate in corpul uman, e in latina si cat mai exista unii oameni care au interes in ea si o predau sau o vorbesc sau pot sa o inteleaga, atata timp, deci, cat asta e starea de facto, cei care sustin extinctia latinei vorbesc, nimic nou aici, in necunostiinta de cauza.
Sa abordam, asadar, spinoasa problema a frumusetilor. Nu pretind sa ofer o clasificare, exhaustiva sau de alt fel, a tipurilor de frumusete si nu pretind sa fac o teorie a frumusetii. Aleg sa exprim o seama de idei, o serie de fanioane, daca vreti, care sa faca o potentiala coborare pe partia nesigura a ideilor abstracte ceva mai usor de intuit.
De cate ori nu am auzit "Nu conteaza cum arati! Arati foarte bine asa cum esti!" sau "Lasa, ai frumusete interioara". In primul rand, afirmatia "Nu conteaza cum arati" este falsa in proportie suficient de mare incat putem sa consideram ca aparenta conteaza. E interesat de observat si relevant cum, in formularea de mai sus, foarte des uzitata de altfel, cel care vorbeste, intr-o incercare hilara de a incuraja pe cineva cu increderea in sine ciobita sau desfiintata de realizarea ca nu arata "bine"- prin bine a se intelege conform normei acceptata social la vremea respectiva, in aceasta incercare hilara deci, se contrazice. Daca nu conteaza cum arati, atunci nu conteaza ca arati foarte bine si deci al doilea enunt nu isi are sensul. Dar persoana care vorbeste inconstient observa ca nu are cum sa spuna "arati foarte bine" fara a minti si instinctiv sau uneori, de ce nu, constient, adauga "asa cum esti". Acest "asa cum esti" inseamna recunoasterea faptului ca persoana nu corespunde normei si emitatorul tine sa evidentieze asta. Si mai clar ar fi daca ar spune "Lasa, ai frumusete interioara". O astfel de formulare, miza compensatorie, incearca sa ofere o alternativa, substituirea unei forme de frumusete cu alta. Vom vedea, din pacate, ca aceasta forma de susbstitutie este foarte rara.
Lumea moderna e o lume superficiala in care suntem invatati sa credem ca frumusetea apare numai pe coperta unei reviste. Nu ader la aceasta pozitie si ma opun ei cu vehementa. Frumusetea are si o parte innascuta, dar ea poate sa fie pusa in evidenta si mai ales ingrijita. O persoana poate nu are calitatile innascute necesare sa fie considerata o frumusete, dar se poate ingriji, care este principala necesitate pentru ca sa putem vorbi de o prezenta fizica agreabila si in plus de asta sunt o suita de operatii pentru cei care au fost inzestrati cu defecte. Evident si in acest caz exista tendinta de exagerare sau de modificare a ceea ce este normal. Ideal ar fi sa se corecteze prin chirurgie plastica doar defectele si nu sa se incerce o modificare sau augmentare a normalului, pentru ca frumusetea are de-a face in principal cu naturalul, deci artificialul in ecuatia asta nu face decat ca rezultatul sa iasa din sfera dorita.
Frumusetea interioara, ca sinteza a tuturor calitatilor personalitatii unui om, poate sa fie de asemena innascuta dar si cultivata, la fel ca frumusetea fizica, insa, spre deosebire de aceasta, ia forme mai variate si nu se supune vreunei rigori. Dimpotriva, neasteptatul, spontanul, este cel mai adesea considerat frumos, spre deosebire de o anumita sablonare a frumusetii fizice. Ce ramane acum de discutat este cum si daca una o poate compensa pe cealalta. Evident, un caracter insipid si incolor intr-un trup aratos nu va produce decat un efect efemer, asa ca e inutil sa discutam aceast varianta. Ce ne putem intreba este daca un trup neinzestrat cu frumusete poate totusi sa compenseze prin cea interioara. Grecii considerau trupul uman un templu, dupa cum se vede din numeroasele desene ramase din acea perioada si ei considerau ca numai un corp frumos poate sa ascunda un interior frumos. Toate acestea pana la Socrate, care stim ca a fost urat, chel, cu par lung si des, cu un nas borcanat, si o burta mare. Un om care, deci, ar fi trebuit sa fie si prost si necioplit, dat fiindca exteriorul e o expresie a interiorului. Socrate se intampla sa fie nu numai o minte rara, in jurul careia se va invarti tot ceea ce inseamna filozofie antica si care ii va forma pe cei doi mari filozofi ai antichitatii, Platon si Aristotel, dar avea si un caracter bland, rabdator si culant. Sunt legendare numeroase circumstante in care a dat dovada de un caracter admirabil, de exemplu pe front, unde si-a carat un bun prieten in spate ca sa il salveze, ranit fiind, sau in viata de zi cu zi, unde, fiindu-i aplicat o lovitura in posterior a replicat "Daca un magar ma loveste, ce fac, il dau in judecata?". Iata, deci, un exemplu care pare a contrazice teoria conform careia exteriorul este o reflexie a interiorului. Adevarul nu este insa chiar atat de simplu. E bine stiut ca problemele de frumusete cauzeaza complexe, fie ca vorbim de o ingrasare minora sau de dismorfism facial. Complexele afecteaza bineinteles viata interioara, ciobind deci si din acea frumusete interioara. Si chiar daca persoana in cauza nu are complexe datorate propriei minti, apropiatii si alte persoane a caror opinie conteaza le pot induce si deci persoana le dobandeste datorita stereotipiei, insa indirect. Suntem facuti sa vrem sa placem altora, fie sexului opus, fie prietenilor si cautam, intr-un grad mai mic sau mai mare, aprecierea acestora, ajungandu-se chiar la situatii in care cea mai mare parte a increderii in sine se bazeaza pe parerile acestor persoane. E o situatie de evitat, dar trebuie mentionata datorita frecventei de aparitie. Solutia care ar fi deci? Sa ne petrecem viata obsedati de un ideal de frumusete perfecta pe care nu il vom ajunge niciodata si sa dedicam majoritatea timpului nostru liber sau majoritatea timpului in general urmaririi acestui ideal? Sau sa nu facem nimic, sa fim "naturali", fara niciun fel de interventie, sa nu avem grija de noi si sa nu intervenim? Niciuna, bineinteles. La fel ca la multe alte subiecte, la fel ca in natura si ca in viatam in general, echilibrul dintre cele doua tendinte este cel mai important. Suntem oameni, gandim dual, nus untem exagerat de complecsi si totusi ne e greu sa tinem in balanta doua tendinte, yin si yang, bine si rau, alb si negru. Ce se intampla daca aveam mai multe? Si nu, nu voi spune ca gandim in nuante pana logica umana nu va elimina principiul tertiului exclus, care spune ca a treia varianta nu exista, si orice ori e ori nu e.
Sa invatam de la natura: Exista un echilibru foarte fin in lumea insectelor intre pradatori si pradati. Daca o specie de insecte ar fi lasata sa se reproduca fara pradatori si nestingherita, intr-un sezon ar exista destule progenituri pentru a ingropa intreg globul. Asa ca, inainte sa gandim in nuante si sa ajungem in locuri mai complexe, sa facem bine sa ne echilibram acele doua tendinte "penibile" ale noastre, ca sa nu ajungem in situatia de a da frau liber uneia si a ne trezi ingropati in nisipul miscator al propriei personalitati si inghititi de o spirala descendenta inspre subfiinta, spirala ce nu se opreste nici macar printr-un efort supraomenesc de vointa.