Optimum est pati quod emendare non possis... et quod necessarius aut magnus est!

Este bine sa induri ceea ce nu poti schimba, spune filozoful stoic-sclav Seneca, in ale sale Invataturi morale. Am adaugat de la mine in continuarea citatului "si ceea ce este necesar sau important", pentru ca desi filozofia stoica se poate spune ca a reusit sa sparga barierele sociale, avand adepti atat in patura de jos(sclavi) cat si in patura de sus- imparati, Marcus Aurelius, continutul ei mi se pare impracticabil si relativ putin potrivit lumii moderne pentru cineva care doreste sa o infrunte si sa se bucure de provocarile ei.

Altfel, ea este destul de raspandita si astazi, dar nu in forma scrisa, ci mai mult preluata pe veritcala, de la parinti la copii, mai ales in mediul rural sau in societatile unde credinta ocupa locul central si lumea indura orice asprime cu stoicism, refuzand cu obstinatie, de fapt nici macar indraznind, neinchipuindu-si macar ca au puterea sa isi puna intrebari si ca acele intrebari le-ar putea releva alta realitate sau "deschide ochii" in vreun fel. De aceea am simtit ca o completare se impune, aratnd pe de o parte ca uneori sunt de parere ca filozofia stoica are o oarecare substanta si se preteaza aplicarii, dar pe de alta parte o nuantare se impune si este chiar neecsara pentru oricine nu vrea sa cada in extrema, devenind nici maimult nici mai putin un mediocru care trebuie sa isi indure viata, nu sa o traiasca, pentru care aceasta nu are nimic miraculos in ea, nimic fantastic, nimic poetic, in alte cuvinte, nu are niciun fel de sclipire divina,
putandu-ne intreba, fara teama de a gresi, care este scopul vietii sale? Un astfel de personaj nu va sti sa raspunda dar da spune ca nu conteaza, pentru ca el trebuie sa indure ceea ce nu poate schimba, adica printre altele faptul ca s-a nascut. Sa avem, deci, moderatie in ceea ce spunem si sa cautam nuante ca sa nu cadem in capcanele limbajului si sa ni se para la un moment dat ca nu mai intelegem de ce am spus ceva sau ce am vrut sa spunem. Poate ca lui Seneca i se parea normal sa priveasca astfel viata, auspiciile acesteia neffind grozave pentru el, dar de aici si pana la adoptarea parerii lui drept o constatare foarte adevarata, valabila si necesara despre viata e cale lunga.

Daca trebuie sa suportam ceea ce este necesar sau ceea ce este important, este, de asemenea, discutabil. Ca sa nu inaintez excesiv in subiect, pot spune ca avem libertatea sa alegem orice in viata, mai ales in zilele noastre, dar o data trecuti de varsta liceului responsabilitatea alegerilor ne apartine, individual. Nu mai exista nimeni raspunzator pentru faptele si optiunile noastre si ele, uneori mai presus de personalitate, arata si fac ceea ce suntem. Asadar cand ma refer ca trebuie sa induram ceea ce este "necesar" si ceea ce este "important", ma refer la necesar vietii, lucrurile pe care trebuie sa le suportam si care se constituie in tributul platit faptului ca traim si la important pentru noi, adica ceea ce decurge din alegerile noastre si care nu e totdeauna placut, uneori trebuie suportat. Trebuie suportat, insa, cu convingerea ferma si cu increderea in valoarea alegerii facute. Este un punct esential si fara de care nimic nu are sens.

Deplasandu-ne incet spre sfera concretului, am sa relev o circumstanta in care as putea spune ca se aplica vorbele ilustrului stoic, poate nu in proportie de 100%, dar relevanta exista. Am evitat sa scriu imediat dupa eveniment pentru ca sa nu fie considerata o opinie negandita si insuficient rumegata si evit sa transform colectia de eseuri publicata pe un anume site(se intampla sa gazduiasca bloguri, dar putea sa gazduiasca si anunturi auto daca il consideram demn de atentie) intr-un "blog" get-beget in care lumea scrie mai ales despre ce a facut azi sau ieri si defuleaza intr-un fel sau altul, de multe ori agramat, cu exceptiile de rigoare. Nu ader la aceasta mentalitate si evit, deci, sa povestesc despre intamplari sau situatii fara o opinie bine fondata si fara ca ee sa fie relevante in ilustrarea unei idei.

Dupa cum lumea maimult sau mai putin bucurestenizata stie, intre 17 si 21 iunire s-a desfasurat la Romexpo, spre deosebire de ediitle anterioare, targul de carte Bookfest. Schimbarea locatiei(din incinta Teatrului National intr-o hala similara hangarelor din aeroporturi) promitea marea cu sarea si organizatorii evenimentului(mai ales Gabriel Liiceanu, acest pseudofilozof roman) anuntau cu surle si trambite extraordinara ocazie pe care o avem. In ziua de sambata, pe dupa-amiaza, hangarul gazduia multa lume, dar nu excesiv de multa, astfel incat iluzia aerului respirabil incanta vizitatorul dornic sa se umple de carti. Intrarea pe poarta principala era blocata de 2 turnuri de birouri in constructie ce vor flanca dupa terminare, precum 2 turnuri de aparare poarta de intrare in complexul Romexpo. Inutil, penibil si arhitectonic cel putin indecent. Oare nu ne-am maturizat dincolo de cladirile de sticla? Sau nu noi, arhitectii. Nu exista cineva care sa proiecteze altceva? Mai ales in sfera cladirilor de birouri. Am inteles, aveti fantezii kitchoase cu bibelouri de sticla. Foarte bine, pastrati-va gusturile acasa, iar afara proiectati asa cum ar fi trebuit sa fiti educati in facultate. Dar cum ati fost educati? Pai daca aruncam o privire spre sediul Ordinului Arhitectilor din Romania de langa Biblioteca Centrala Universitara. Peste o cladire veche demolata, fatada fiind unicul element ramas, s-a construit o monstruozitate de- ce altceva, sticla, creand un complex jignitor pentru ochi. Compozitional, ca sa ma exprim in termenii lor, nu este deloc echilibrat, contrastul fiind mult prea mare si inteleg poate ca doreau sa dea impresia ca imbina armonios trecutul cu viitorul, vechiul cu modernul, dar au esuat mizerabil din lipsa coerentei viziunii artistice. Lucruri evident SF pentru oamenii car elucreaza acolo si care ne-au daruit cu multa dragoste orase pline de contructii paralelipipedice din beton, inspide si in mare parte incolore, care fac si acum ca multe cartiere din Romania sa arate ca un fel de anexe grosolane de fabrici, in care cineva a incercat sa inghesuie cat mai mult spatiile de locuit pentru muncitori. Astia sunt arhitectii pe care ii meritam. Jignitor!

Dincolo de poarta, lucrurile nu aveau cum sa devina mai luminoase. Bookfest nu se tinea in pavilionul central ca targul Gaudeamus din noiembrie, ci, dupa cum spuneam, intr-un hangar lateral. O data traversata curtea cu soarele dogorind intens, ce sa vezi? Cititorul avid sau pur si simplu snobul este intampinat de ... Ceea ce merita romanii. Anume mici si bere! Intr-adevar, in fata pavilionului existau gratare care sfaraiau de zor si umpleau tot aerul cu mirosul si fumul specific care era imposibil de ocolit si abia astepta sa se impregneze in par si haine. Nu spun ca nu era necesar sa existe locatii in care sa se poata cumpara bauturi, ideal nu alcoolice, pentru ca nu cred ca vreun vin rafinat ar fi fost adus in acest decor demn de o serbare campeneasca si daca nu exista alcool rafinat la o manifestare culturala, atunci unde altundeva? Nu spun ca nu erau necesare si locatii menite sa vanda gustari, dar nu asa. Cei care doresc mici si bere si vor si sa "citeasca" sunt rugati sa s eprezinte la cel mai apropiat chiosc sa cumpere Libertatea, Click si Cancan care sunt mult mai interesante decat aberatiile alea "numai cu scris" si fara poze cu femei nud, nu-i asa?

Nu spun nici ca nu exista cititori carora chiar sa le placa micii si berea. Dar acestia ar fi avut discernamant si nu si-ar fi dorit asta la Bookfest, pentru ca cine merge la o astfel de manifestare merge cu gandul sa cumpere carti si atat. Penibil. In plus, la mese erau foarte multi oameni si ar fi fost mai multi daca s-ar fi suplimentat locurile, ajungand la un moment dat sa depaseasca numarul celor ce se aflau inauntru.

In interior, instalatia de "aer conditionat", marea absenta a editiilor trecute si starul acestei editii era depasita complet de numarul celor prezenti, care reprezentau un sfert din numarul oamenilor care ar fi putut sa umple hangarul. Si ca tot veni vorba de hangar, inteleg ca Romexpo "nu are bani", dar cineva totusi ar trebui sa se ocupe de aspectul halelor, pentru ca igrasia de pe pereti si starea de degradare in care se aflau lucrurile din interior mohora mult aspectul intregii procesiuni. Titlurile care se gaseau erau in marea lor majoritate irelevante, iar preturile erau doar uneori mai mici, in marea lor majoritate erau egale sau mai mari(!) decat cele postate pe internet. Smecheria romaneasca isi spune cuvantul chiar si in acest caz, schema cu "scrie un pret absurd, taie-l si scrie al pret absurd dar mai mic ca-l fraieresti" functionand ca prin minune. O cunostiinta de-ale mele s-a dus "inarmata" cu o foaie pe care scosese preturile cartilor de pe internet si in afara de un caz sau doua, reducerile s-au dovdit a fi speriate de aerul conditionat razlet pe alocuri si au fugit la un mic si la o baie in lacul Herastrau. Editura cu cele mai bune oferte si cele mai mari cozi(singura cu cozi?) a fost Humanitas. Oare de ce? Va las sa va inchipuiti.

In rest, multe edituri obscure dar fara nimic de spus, carti lipsite de valoare, carti valoroase in stare jalnica, unii oameni destepti, unele carti care cu adevarat meritau luate in seama, camere de luat vederi, politica, Mircea Cartarescu semnand carti si alte imagini ce raman mai bine nespuse, printre altele un grup de muncitori injurand de mama focului langa un camion la una din iesirile din hangar. Apropo de Cartarescu, acest "erou al postmodernismului", care sustinea ca unul din dezideratele respectivului curent este ca opera arta sa devina bun de consum. Din pacate, asta se si intampla! Insa arta nu a fost si nici nu ar trebui sa devina un bun de consum. Nu spun ca ea trebuie sa ramana "inchisa" si necunoscuta, dar trebuie sa nu "coboare in strada" cum striga sloganurile de pa tarabele cu carti din zona Universitate in Bucuresti. Ea nu trebuie sa se vulgarizeze ca in "trainspotting" sau sa intre in sfera porno ca sa se faca placuta oamenilor. Poate sa faca si asta dar atunci imi permit sa ma intreb, mai e arta? Mai e in contextul creatiei ei de catre cineva, dar arta ar trebui sa presupuna nu efortul acesteia de a se face inteleasa de oricine si sa-l transforme intr-un interesat pasiv ci dimpotriva! Ea trebuie sa incite prin misterul ei si sa fie cautata si patrunsa de interesatii in mod activ, care sunt dispusi sa sacrifice timp, energie si resurse pentru a se putea bucura de ea. Arta inseamna sentimente inaltatoare. Ori, atunci cand cartea ta se chinuie sa fie cat mai revoltatoare posibil si sa nu ofere nimic inaltator, sa nu ofere vreo idee mai deosebita, atunci mai faci arta? In acest caz, faci colectie de pasivi. Si mai rau e ca mai si construiesti alti pasivi. Si ei la randul lor isi vor "educa" odraslele in spiritul acesta si asa mai departe ad infinitum pana cineva se hotaraste sa sparga cercul vicios.

Cu toate ca intr-o societate "de consum" cum e descrisa aceasta a noastra, gandurile si pozitiile idealiste par a nu-si gasi locul, eu tind sa cred ca macar cei care aua juns pana aici cu lectura nu se opresc si nu se multumesc cu stadiul de pasivitate, ci se implica activ, gandesc si simt la un nivel mai inalt, acestia fiind cei care vor revolutiona candva, ceva. Poate doar o idee. Dar o atare realizare va fi mult mai importanta decat o asistare pasiva combinata cu o saracie lucie spirituala.

Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?

"Pana cand ai de gand, Catilina, sa abuzezi de a noastra rabdare?" Rostea Cicero in anul 63 inainte de Christos in fata membrilor senatului roman(adunati in Templul lui Jupiter din motive de securitate), incepand o serie de discursuri care pana in ziua de astazi au dat tonul retoricii virulente impotriva unui adversar ce trebuie imediat si fara drept de apel nimicit in fata unui auditoriu cu pretentii inalte. Cicero denunta un complot pus la cale de respectivul Catilina impotriva Republicii Romane. Celebra sa declaratie continua astfel "quamdiu etiam furor iste tuus nos eludet? quem ad finem sese effrenata iactabit audacia?"- "Pana cand isi va mai bate joc de noi nebunia aceasta a ta? Pentru ce scop se va etala insolenta ta nerusinata?", formand un crescendo luat pana in zilele noastre drept cel mai bun exemplu de emfaza si captare a atentiei publicului la inceputul unui discurs ex abrupto.

Nu am de gand sa denunt nicio tradare in eseul meu, ci doresc sa prezint o parere asupra a ceea ce inseamna acumularea de cunostiinte in scoli/licee si ma voi opri aici din motive de spatiu si timp. In clasa a 9-a, profesoara de limba si literatura romana(titlu pompos, prezentare execrabila din pacate, dar nu ma mira diferenta dintre aparenta si esenta) ne spunea ca noi din liceu trebuie sa plecam cu bagaje de cultura generala si ca este la latitudinea fiecaruia daca doreste sa ia cu sine o plasuta mica sau valize pline. Materia pe care o preda era, probabil, dintre cele mai importante materii care sa conduca si sa deschida ochii elevilor catre lumea literaturii, lumea cartilor, a valorilor culturale si a unei intelegeri superioare pe toate planurile a lumii in care traieste fiecare. Alaturi de alte materii, precum istorie sau filozofie, era si una dintre cele mai ignorate, pe alocuri hulite si considerate "neinteresante" materii. Cu tot respectul acordat scopurilor ei nobile, merita mentionat ca vina nu le apartine in totalitate elevilor. Bineinteles ca ei ar fi trebuit sa fie deprinsi cu cititul de mici, asa cuma r fi trebuit deprinsi si cu gramatica sau cu bunul-simt sau cu ingrijirea si igiena personala, dar asta nu-i impiedica sa mearga flagrant impotriva principiilor sus-mentionate. Limba si literatura romana ca obiect de studiu trebuie sa-si verse intreg potentialul si sa faca tot posibilul ca elevii sa incheie studiile liceale cu dorinta de a citi cate ceva, mai ales in zilele noastre cand literatura s-a "vulgarizat" in multe parti si dansa, exista romane pentru fiecare si oferta este suficient de variata incat sa acopere toate gusturile, mai ales teribilismul si rebeliunea adolescentina.

Cum va explicati vanzarile exceptionale de care se bucura cartile in tarile "civilizate"? Acolo oamenii sunt deprinsi cu cititul nu ca activitate intelectuala neaparat, pentru ca nu citesc Wittgenstein sau Platon, ci ca modalitate de relaxare in mijloacele de transport, ca alternativa a televizorului sau pur si simplu ca metoda de coeziune sociala(apartenenta la "book clubs"). Aristocratia a constatat, o data cu industrializarea de dupa 1850 ca a mentine masele sociale in ordine, mai ales cea de mijloc care incepea sa fie majoritara, este nevoie de o literatura ca alternativa pentru toata lumea. In Romania, insa, literatura nu ocupa aceste functii. A ramas ideea comunista ca oamenii de litere sunt niste obscuri, elitisti, incuiati intr-un "turn de fildes" si care nu au legatura cu "poporul", functionand cel mult ca niste cantautori care sa-l proslaveasca pe acesta si pe toti reprezentantii sai. Cei care citesc din liceele de astazi, mult prea putini, fac parte intr-adevar din acea elita si cel mai adesea nu se limiteaza la literatura de duzina, ci au curajul sa atace Dostoievski sau Umberto Eco.

Sa vedem, totusi, metodica de predare. Dupa un prim an in care elevul nu intelege ce face, ba concepe o revista, ba primeste lucrare din gramatica pe care nu o mai reluase, ba lucreaza "Mara", ba "Romeo si Julieta", incep anii de studiu propriu-zis, adica al doilea si al treilea, in care dezvolta conceptele artei narative, dramatice si lirice. In ultimul an, materia este din nou un mare haloimas, mai ales ca "nu trebuie pentru Bacalaureat", asa ca mai nimeni nu se oboseste sa vada despre ce este vorba. Predarea efectiva se bazeaza, deci, daca nu pe programa tulburatilor de la minister care pesemne nu au contact cu realitatile imediate, ori nu stiu sa predea romana ori pur si simplu nu sunt nici ei mari cititori, predarea scriam trebuie sa se bazeze pe profesor si pe manual. Profesorii, din nefericire, au ramas cu stilul de predare blocat in era in care caietul de romana se umplea cu comentarii mult prea lungi, citate inutile si abordari critice pe care nu le intelegea nimeni. Cei tineri nu beneficiaza de respectul elevilor si se plafoneaza repede, din multe considerente care cel mai adesea nu tin de ei. Sa nu uitam ca generatiile care se ala acum pe bancile Facultatilor de Litere nu sunt constituite decat in proportie minuscula de catre cei care puneau mana pe cate o carte in liceu.

Ramane manualul care, daca e bine facut, ofera o sansa elevului sa desluseasca misterele literaturii si, poate, sa-i deschida gustul. Pe vremea cand era Presedintele Academiei Romane, criticul Eugen Simion, zis si Evgheni Semionovici Locomunov pentru cunoscatori(vezi Plebis in interpretatio defluo sunt), s-a gandit ca i-ar prinde bine niste bani in plus de la o afacere cu manuale scolare. Avand o functie croita pentru a fi strident arborata in dreapta si in stanga(da, chiar si in lumea academica se intampla asa ceva), aceasta a strans in jurul lui o echipa de oameni de incredere mai tineri si au conceput manualele de liceu care, surprinzator, au si castigat licitatia ministerului devenind "recomandate". Manualele sunt, pentru oricine are curiozitatea sa le rasfoiasca, execrabile. Teoria la partea narativa este prea putina, iar la partea lirica prea complexa. Pasajele alese din opere sunt departe de a fi relevante, iar interpretarile scrise de mai tinerii colaboratori ai fostului presedinte sunt elucubrante si parasesc subiectul discutiei foarte des. In plus, manualul promoveaza interpretarile stas, "Poetul spune", "Poetul vrea sa exemplifice", "Poetul a fost". In viziunea proprie, eu vad literatura ca avand obligatia macar morala sa permita atat un transfer, cat si un contra-transfer. Sa existe un fir pe care sa fie ghidat cititorul, dar interpretarea sa ii apartina in mare masura. Iar aceasta sa nu caute cu disperare ceea ce a vrut sa spuna sau ceea ce simtea autorul in momentul respectiv, ci sa fie o reflexie a starii interioare a cititorului, sa ii ofere acestuia un catharsis emotional mai degraba decat frustrarea de a nu sti ce a vrut sa spuna autorul.

Eugen Simion doar supervizeaza manualele, el fiind foarte rara citat inc alitate de critic, pierzand teren in fata lui Nicolae Manolescu, car enici macar nu detine calitatea de memberu al Academiei. Dar ca sa va faceti o impresie asupra calitatii critice a lui Evgheni Semionovici, voi cita cateva pasaje din opera asa "Eugen Lovinescu, scepticul mantuit", teza de doctorat, sub indrumarea criticului Serban Cioculescu, care in ciuda prestantei sale nu a fost prea atent cu lucrarea discipolului sau. Teza de doctorat este mediocra, nu aduce nimic deosebit in cadrul ultradiscutat "Eugen Lovinescu" si in disperarea de a gasi ceva prin care sa socheze, Semionovici se pierde in propriile-i cuvinte. Citez "Imaginatia polemica naste, atunci, un monstru ce sta la poarta literaturii cu un trident in mana si cu alte instrumente de tortura stiintifica alaturi." In afara de sintagma "monstru cu trident", absolut aberanta(Neptun era un mosntru? Daca nu Neptun, atunci ce monstru cunoaste dumnealui cu trident? Si de ce cu trident si nu cu furca din pod?), tridentul pare a fi un instrument de tortura- fals, ba chiar tortura stiintifica, o exagerare. O metafora e de ajuns, atatea metafore inseamna ca nu stie ce doreste sa spuna. Exista, pe alocuri, relativ frecvent, greseli gramaticale "Victima, la randul ei, stie multe despre cel ce il neaga si poate sa devina el insusi calau"- 3 greseli. Uneori mai gasim virgule aberante "Despre el, scrie paginile polemice cele mai bune."- in aceste conditii sloganul unui cunoscut partid "In familie, trecem mai usor peste greutati" este scris corect. Daca presedintele Academiei scrie asa... In opinia acestor mari literati, complementul si alte parti de vorbire se separa de restul propozitiei prin virgula. Nimic mai gresit, dar cine sa observe? Betia de cuvinte continua si exemplele ar putea curge, dar ma opresc aici. Daca nu ati citit cartea, nu ati pierdut nimic.

La fel ca in multe alte situatii, tot ceea ce se cere aici este o cunoastere mai amanuntita a problemei, studierea sa cu dedicare si pasiune, echilibrarea parametrilor si mai ales un spirit critic neiertator. Care sa nu se piarda in adulatii fantasmagorice si sa se trezeasca la sfarsitul perorarii ca spiritul critic a fost recesiv, nu dominant, ci sa puna punctul pe i, oricat de deranjant ar suna, pentru unii sau altii.

Vox populi, vox sine deo

Vocea poporului, o voce fara zeitate. Nu ma refer prin asta ca ar fi blasfemiatoare in adevaratul sens al cuvantului, asa cum nu ma refer la vocea poporului drept o sintagma imuabila care poate desemna si include in dansa vocea oricarui reprezentant al "poporului". Mai degraba vorbim despre o entitate extracorporeala care ia nastere prin unificarea vocilor poporului intr-una singura, pestrita, pe alocuri nebuna si in general extrem de distorsionata. Aceasta voce are, printre diversele elemente definitoare, "calitatea" de a se indeparta cat de mult posibil de esenta divina, cu cat inglobeaza mai multe voci isterice cu atat se trezeste la o distanta mai mare de "vointa divina", asa cum arogant sugereaza sintagma vox populi, vox dei- vocea poporului, vocea zeilor. Dar inainte de a deschide largul subiect de astazi, merita sa aruncam o privire asupra unei stiri deopotriva interesante si chiar scandaloase pentru unii. Universitatea Harvard, pretutindeni recunoscuta drept numarul 1, a aprobat infiintarea unei catedre de "Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender studies", primind pentru aceasta 1.5 milioane de dolari "cadou" de la "Harvard Gay and Lesbian Caucus", in esenta o organizatie care sprijina drepturile homosexualilor in universitatea Harvard.

Infiintarea unei catedre de studii homosexuale care nu studiaza fenomenul din punct de vedere medical sau psihologic, cum poate ar fi eventual util, pentru a oferi explicatii ce ar pune capat disputei "Este homosexualitatea boala sau nu?", se justifica mai degraba printr-o atitudine ipocrita de a arata lumii deschidere a mintii si a "da tonul" unei "noi ere a acceptarii" la care Harvard sa participe asa cum ii place, in linia 1, conducand "ostilitatile" si, in subtext fie spus, primind laurii si multi bani pentru asta. Nu spun ca acesta este singurul motiv care i-a impins pe inaltii literati sa infiinteze catedra, dar este un motiv solid. Desi nu sunt primii care sa infiinteze un astfel de program universitar, el exista la City University New York de ani buni de zile, sunt prima universitate care sa aiba traditie si mare prestanta la nivel mondial, cu un cuvant deci greu de spus. E clar ca miscarea lor va genera, pe langa discutii felurite, o reactie din partea altor universitati care nu vor vrea sa se las emai prejos si vor pune si ele la punct un astfel de program de studii. Si atunci au preferat sa genereze putina valva decat sa le-o ia Yale sau Stanford inainte. Catedra va fi numita dupa F.O. Matthiesen, un reputat critic literar de orientare homosexuala, autor al celebrei "American Renaissance, care discuta un numar important de romane si autori americani, de exemplu Ralph Waldo Emerson sau Edgar Allen Poe, plasand "Renasterea" americana undeva prin anii 1840. Putem astfel usor deduce intarzierea apreciabila a culturii ameriacane fata de cea europeana si asta chiar conform teoreticienilor americani. Dacaa r fi sa punem la socoteala ca volumul de scrieri este sensibil mai mic, putem trage o concluzie despre cultura americana pe care ma feresc sa o explicitez dar care e clara ca lumina zilei.

Homosexualitatea este prezenta de-a lungul istoriei in general ascunsa, de frica unei retributii mai mult decat drastice de la o societate in plina dezvoltare, care avea deci nevoie de oameni care sa procreeze normal si eficient, mai apoi de frica persecutiei religioase care vedea pana si nuditatea un pacat dintre cele mai grave si in final de frica persecutiei sociale care vede ciudatenia drept ceva similar gandacilor, pasibili de o exterminare cat mai rapida si violenta. De la infiintarea lumii moderne si postmoderne, unde aparent de proslaveste libertatea de exprimare si se pazesc cu sfintenie drepturile omului, comunitatea homosexuala a inceput sa iasa din ascunzisurile in care au stat timp de aproape 2 milenii si sa isi arate contorsionata fata lumii.

Inainte de a continua, sa facem unele precizari necesare. Traim in asa-zisa democratie. Democratie care, ideal vorbind, asigura respectarea dreptului pentru toti oamenii, drepturi egale, libertate de exprimare si de optiune. Nimic anormal pana aici, in teorie, desi remarcam ca in afara de simtul de proprietate, prezent in societatea democratica, in comunism prevederile sunt similare, pentru ca drepturile si obligatiile in democratie sunt aceleasi pentru toti, iar libertatea de opinie e prezenta, dar opinia tuturor are aceeasi insemnatate aparent. Pentru ca daca nu ar fi asa, am putea deduce ca unele opinii fiind mult mai slabe decat ale altora, nu sunt demne de luat in seama, mai mult stricand decat ajutand. Deci in idealismul democratiei, opiniile ar trebui sa aiba aceeasi valoare. Problema aici survine. In afara de cazul in care suntem fani purtat uniforme spirituale si mentale, situatia asta nu convine decat celor mai slabi. Situatia convine celor care au o opinie slaba si au aparent la fel de multa dreptate ca aceia care au o opinie inteligenta si informata. Acestia din urma sunt nemultumiti, la fel cums unt si cei care nu au o opinie si o cauta cu disperare. Democratia nu este un sistem bun. Ea functioneaza in tagme mici de oameni similari, cu pregatire spirituala si intelectuala similara dar mai ales cu aceleasi aspiratii. Cu cat grupul devine mai mare, pregatirea mai diferita sau aspiratiile mai divergente, cu atat spiritul "democratiei" se stinge precum un fluture care a urcat prea sus si s-a ars la becul incandescent, coborand apoi in picaj spre cimentul dur al realitatii de zi cu zi. Realitate care arata clar ca nu toate opiniile merita sa aiba aceeasi insemnatate, ca nu toti oamenii merita sa aiba aceleasi drepturi. Ne uitam in Imperiul Habsburgic, de exemplu, care chiar sub conducerea lui Rudolf al II-lea, care se ocupa mai mult de alchimie decat de supusii lui, inflorea, datorita bunei coeziuni sociale existente la nivelul paturilor sociale. Oamenii puteau socializa asa cum isi doreau si formau grupuri mici sau medii in care regasim multe din principiile democratice ideale. Breslele din Transilvania sunt un astfel de exemplu. Democratia, deci, este utila pentru grupuri mici de oameni care putem considera mai departe ca se disting prin propria individualitate si interactioneaza. Interactiunea dintre ele nu poate sa fie "de la egal la egal", pe orizontala, ci pe verticala, cum e de exemplu intre un grup de sporane si un grup de muncitori pe santiere. Democratia e utila, de asemenea, cand nu are de-a face cu minoritati, pentru ca majoritatea inseamna intreg grupul. Cand se implica minoritati, ele se vor simti totdeauna persecutate pentru ca votul lor nu poate sa fie luat in seama, necontand in fapt, de unde unii autori descriu o "tiranie a majoritatii" privita bineinteles subiectiv din perspectiva minoritatilor.

O astfel de minoritate este, de exemplu, comunitatea gay. In acest caz, dar si in altele, democratia se afla in impas. Ar trebui ca totul sa se aplice(inclusiv regulile de bun-simt) ca si pana acum. Dar asta nu se intampla, pentru ca intotdeauna minoritatile cer conditii, drepturi si prerogative speciale! Dreptul lor sa ceara, inconsecventa "ideologilor" democratiei sa le acorde. Daca aceste exceptii se impun ca necesare intr-un sistem, atunci inseamna ca sistemul este imperfect. "Pai asa sunt toate", vor raspunde unii carcotasi. Probabil, dar asta nu impiedica pe nimeni sa se gandeasca la perfectionare, pentru ca sprijinirea pe o astfel de idee nu duce decat la o stagnare lenesa din care nu ies solutii pentru ca ar fi "inutile". Ce e interesant de observat e ca in spatiul public, pentru a multumi pe toata lumea, ar trebui taiate drepturile si libertatea totala de exprimare, reglementand lucrurile in asa fel incat nimeni sa nu se simta lezat de ceea ce vede sau traieste, pentru ca acesta este un drept mai important decat dreptul la libera exprimare. In mod normal, sistemul de reguli de buna-cuviinta si educatia ar trebui sa asigure indeplinirea acestei cerinte fara reglementarea ei explicita. In cazul comunitatii homosexuale acest lucru nu se intampla. Majoritatea a decis si decide ca nu este normal(masura dictata de majoritate) ca 2 oameni de acelasi sex sa se angajeze in contacte mai mult sau mai putin intim pe strada, insa iata ca acest lucru se intampla, ba mai mult avem chiar parade in care suntem obligati daca iesim pe strada sa vedem, sa mirosim, sa experimentam ceva ce unii, chiar majoritatea, gasesc ca fiind respingator.

"Daca persoanele de sex opus au voie, atunci noi de ce nu?" O sa explicv intr-un eseu viitor despre rautatea intrinseca a oamenilor, despre ceea ce ii impinge sa persecute si sa se sperie de ceea ce este nou, diferit, ciudat, dar un raspuns sincer la intrebarea aceasta este "Pentru ca exagerati". In disperarea comunitatii homosexuale de a se face auziti si de a obliga oamenii sa-i accepte, pentru ca asa se numeste ceea ce fac, exagereaza din punctd e vedere al cererilor si practicilor, lucrurile degenerand intr-un spectacol grotesc. In loc sa se comporte ca un cuplu banal, cuplurile homosexuale de obicei duc cu sine un iz de sexualitate mult peste limita normala, cu barbati efeminati, uneori transsexuali si gesturi vulgare. Daca aceste lucruri ar disparea si homosexualii s-ar comporta normal, ar avea mult mai multe sanse sa fie acceptati decat arborand atitudinea sfidatoare si de impunere "Si noi avem drepturi" pe care o au acum. Oamenii renunta greu la ceea ce sunt si la ceea ce e adanc inradacinat in subconstientul colectiv, asa ca lupta ar trebui sa fie dusa altfel, nu asa, planul regandit, iar atitudinea de "introducere pe gat" sa fie abandonata pentru ca mai mult provoaca probleme decat sa actioneze in mod constructiv.

Au oare oamenii motive suficiente sa condamne practicile homosexuale? S-a renuntat la ideea in mediul stiintific ca homosexualitatea ar fi o boala, a fost scoasa si din cadrul definitiilor tuluburarilor de comportament, dar merita facute unele precizari. Desi lumea stiintifica, oficial, sustine ca nu exista dovezi care sa obiectiveze homosexualitatea drept boala, studii stiitifice au demonstrat ca in dezvoltarea fatului un rol-cheie il au hormonii. Pentru fatul masculin, testosteronul trebuie sa fie prezent in cantitati suficiente pentru a actiona corect, inclusiv pe centrul personalitatii, in dezvoltare impreuna cu creierul, din care face parte. inca din dezvoltarea fatului, centrul personalitatii dobandeste, sub influenta hormonilor, testosteron, respectiv estrogen la femei, caracteristici de personalitate functie de sex, agresivitate mai crescuta la barbati si sensibilitate mai crescuta la femei fiind doar un exemplu. Afirmatiile mele sunt un adevar stiintific strict obiectiv si nu opinii "sexiste". In absenta unor cantitati suficiente de hormoni la dezvoltarea centrului personalitatii, apare confuzia personalitatii, mai ales confuzie sexuala ceea ce duce foarte frecvent la atractia fata de acelasi sex. Aceasta este o boala, clar. Deci am demonstrat ca cel putin unele forme de homosexualitate sunt o boala. Orice alt tip de homosexualitate datorat confuziei sau crizei de identitate personala sunt tot boli, de exemplu cele datorate "modei"(adolescenti fara opinie si confuzi din punct de vedere sexual care incearca sa tina pasul cu moda sau cu grupul de prieteni, fiind inital atrasi de nou), cele care se dezvolta in grupuri de barbati de exemplu care coabiteaza timp indelungat, armata. De asemenea mai citam homosexualitatea prin tulburare de comportament, hiperagresivitate si dorinta de a domina cum se constata in randul detinutilor. Toate acestea sunt tot boli. Au fost descoperite unele gene care ar induce homosexualitatea in cei la care se manifesta si ar intari pe cei la care nu se manifesta, aceasta fiind explicatia oamenilor de stiinta pentru faptul ca ele nu au disparut in evolutie. Daca am gasit, deci, aceste instante in care putem considera homosexualitatea o boala, oare nu este ea o boala tot timpul? Exista schizofrenii care nu sunt boli, sunt normale? Sunt convins ca pacientii de schizofrenie asa gandesc. Sau poate exista copii cu sindrom Down care sunt doar speciali, nu bolnavi. Si acestia au fost persecutati de-a lungul istoriei, au existat si personalitati cu schizofrenie, deci pseudoargumentele astea ar putea convinge numai un homunculus cu creier insectiform ca e normal ca natura sa tinda spre a crea perechi din care sa nu rezulte ceva util si ei. O specie exclusiv homosexuala este o specie pierduta, si asta ar trebui sa spuna multe.

Pozitia bisericii in aceasta problema este, la fel ca in cazul tuturor celorlalte puncte asupra carora se exprima, inutila. Pentru ca nu cred ca opinia cuiva care ardea oameni ce aveau convulsii pe rug pe motiv ca "erau posedati de diavol" are vreo relevanta. Daca ei spun ca homosexualitatea este un pacat in ochii lui Dumnezeu/este inspirata de diavolului/etc, ar trebui sa ii credem orbeste? Au gresit inainte, si nu o data, gresesc probabil si acum si vor mai gresi atat timp cat refuza sa aiba o parere documentata si aici nu ma refer din punct de vedere stiintific, ma refer la a inceta sa invoce argumentul "asa scrie/asa spune ..." (a se completa ... dupa imaginatie). Excluzand foarte frecventa gresita interpretare a bibliei sau a "cuvintelor sfintilor", faptul ca un sfant/un preot sustine o idee sau alta este un argument la fel de bun si de valid ca acela ca eu sustin exact opusul. O atitudine similara si o parere prost documentata as avea eu daca as incepe acum sa sustin scrierile lui Galenus drept "adevarata medicina". Si de ce nu as face-o, doar a pus bazele fiziologiei...prin anii 140? Conform societatii democratice, parerea mea conteaza cat a lor, a presedintelui si, de ce nu, a papei.

Si ca tot veni vorba de asta, America, "tara tuturor posibilitatilor", are diversi homosexuali in functii importante. Ca si negrii, daca astefel de "categorii" speciale sunt la fel de calificate ca oamenii normali, reprezentantii "mai speciali" vor avea intaietate din simplul motiv ca sunt speciali. Si uite asa s-a dus dreptatea din democratie. Mai mult, homosexualiii nu cer drepturi egale, ei cer drepturi speciale! Nu cer sa fie tratati ca toti ceilalti, cum de altfel nici nu se poate pentru ca sunt esentialmente diferiti, cer sa fie tratati special! Ceea ce se si intampla si America se vede prinsa in impasul de a dori sa fie bastionul "adevaratei democratii" din lume dar in a celasi timp a incalca flagrant principiile acesteia. Mai mult, anumite cuvinte sunt "interzise"=cenzura din vorbire, de exemplu "nigger". Asta inseamna incalcarea libertatii de exprimare. Daca doresc sa puna anatema pe anumite cuvinte, n-au decat sa se bazeze pe educatie si pe bunul-simt cultivat in randul oamenilor. Nu ar trebui sa anatemizeze cuvinte "politically incorrect". Fiecare are dreptul la opinie, fie ca ii jigneste pe ceilalti sau nu. Un alt fenomen tipic american este existenta unui episcop de orientare homosexuala. In afara de faptul ca asta este o incalcare a principiului celibatului, mai este si o practica abominabila vazuta intr-o lumina cel putin nefasta de catre biserica. Ceea ce putem deduce din aceste fapte este nu numai ca in SUA, in ciuda aportului de minti luminate, nu exista coerenta ideologica, dar si ca faptul ca unele state au leglizat casatoriile homosexuale nu este in niciun caz un exemplu de urmat.

In orice caz, casatoria persoanelor homosexuale este un exemplu clar de inconsecventa la nivelul credintei si societatii. Daca "celula de baza" admite exceptii si permite "malignizari"ce se abat de la structura ei initiala, atunci ar trebui sa legalizam si casatoriile intre oameni si animalele iubite, eventual si infierea de copii, pentru ca precedentul a fost creat si pana la astefel de aberatii nu mai e decat un pas. Sunt de acord cu relatiile homosexuale, dar schimbarea definitiei casatoriei mi se pare inutila si chiar daunatoare intr-o astfel de situatie. Si mai daunatoare mi se pare acceptarea adoptiilor in astfel de cazuri. Alienarea sociala la care este supus copilul adoptat fara sa i se dea posibilitatea sa aleaga mi se pare o dovada ca unii confunda a fi deschis la minte cu a fi prea permisiv. Eu nu cer, ca si in alte dati, atitudini extreme, cer doar o minte lucida si o judecata obiectiva. De unde pornesc drepturile? Ce ne invata ele? E normal pentru speciile de animale sa se imperecheze in cadrul aceluiasi sex? Care sunt consecintele ce vor fi resimtite de copil ca urmare a faptului ca nu creste intr-un mediu normal? Prin normal inteleg aliniat in linii mari la standardul societatii, ca vrand-nevrand copilul trebuie sa traiasca in ea si nu intr-o jungla.

O privire atenta asupra cartilor din bibliografia cursului catedrei nou-infiintate la Harvard releva intentiile lui: multe carti despre personalitati mari care au fost homosexuale, carti despre persecutia homosexualilor in istorie si discutii despre teme sociale din aceasta privinta. Nimic despre substratul biologic, mai nimic despre cel psihologic al celor ce apartin acestui grup. Urmeaza oare zoofilii sa isi "ceara drepturile"? Si daca da si daca vom avea in continuare conducatori care nu stiu si nu inteleg cum se interpreteaza si se sustin valorile, atunci normalitatea peste doua sute de ani va arata atat de grotesc incat vom putea considera ca luam parte la un carnaval al desantarii emotionale si psihologice, si asta in fiecare zi, non-stop, pus in scena in asa fel incat la iesire spectatorul sa ia si el parte la denaturarea realitatii pana la punctul in care nu stie ce sa faca sa atinga un prag mai inalt al nebuniei ca drog suprem, mortal dar vital de necesar.

Fauna urbis

Promiteam in eseul anterior o clasificare, departe de a fi completa si fara nicio pretentie de exhaustivitate, a faunei urbane de care ne lovim in fiecare zi. Am observat ca radio guerilla a lansat o campanie similara "Atlas de mitocanie urbana", clasificarea mea nu e o copie, este altceva, ei doresc sa loveasca mai tintit in anumite categorii de oameni, pe cand clasificarea mea e realista, ea descrie ceea ce vede, fiind pe de o parte si mai stiintifica dar pe alocuri renuntand la un atare registru stilistic pentru o empatizare cu noi, toti cei care suntem oropsiti de creaturile astea. Macar haz de necaz sa putem face.

Asadar, Homo sapiens sapiens, in evolutia sa, a considerat ca "sapiens" e plicticos si s-a hotarat sa creeze un nou regn, "Cocalaria". Reprezentantii acestui regn sunt o populatie eterogena si au proprietatea preluata de la stramosii lor nu foarte indepartati, amibele(cu care se aseamana mai ales ca numar si ca abilitate de gandire), de a fi foarte maleabili, putand lua variate forme, asa incat vom constata adesea ca un reprezentant al unei specii poate, in anumite conditii(betie, operatie de schimbare de sex) sau chiar in urma unor evenimente minore(urcatul intr-o masina, bautul unei singure beri) sa paseasca foarte usor in alta specie din clasificarea de mai jos.

Asadar, Regnul Cocalaria cuprinde pana acum 3 familii sistematizate.

I. Familia N-am cu ce

1. Cocalarus cerebellum absens

Specie frecvent intalnita, populand aproape intreg arealul mai sudic al Romaniei, reprezentantii ei sunt xtrem de diversificati ca aparenta, insa din punct de vedere al comportamentului sunt identici, creierul lor atrofiat pana la disparitie amenintand cu extinctia dura si irevocabila orice urma de idee mai stralucita ce ar dori sa se nasca, astfel ca acestea sunt avortate chiar inainte de a prinde contur. Cu o descendenta cel mai adesea "nobila", de taran urbanizat si devenit muncitor pe fabricile si uzinele tarii, el decide de la o varsta frageda ca scoala e pentru dobitoci si ca viata se traieste band bere cu prietenii si acuplandu-se cu cat mai multe reprezentante ale speciei in tinerete, band bere si spargand seminte la meci, in timp ce isi injura nevasta si fluiera dupa femei pe strada, ocazional punand mana sau apeland la membre pentru a obtine satisfactie, la varsta mijlocie. La final, la batranete viata se traieste band bere si tuica, in acelasi timp injurandu-si nevasta, regimul, tara, tineretul si adoptand un comportament precum un animal proaspat scos de la zoo si lasat liber in oras.
Reprezentantii acestei specii sunt caracteristici pentru intreaga familie, insa am considerat ca si restul speciilor sunt necesare, pentru particularitatile lor demne de luat in seama

2.Dobitocus auto maximus

Automobilul, inventia Homo sapiens sapiens, care ii ajuta pe acestia sa se deplaseze mai repede si mai eficient, are un efect interesant de remarcat pe reprezentantii speciei anterioare. O data intrati in el, devin mai rau ca niste bizoni scapati aiurea printr-un camp, considerand ca scoala de soferi, ca orice alta scoala, e pentru dobitoci si regulile din legi pentru prosti. Drept urmare, mersul lor este haotic, strada fiind, dupa ei, pe masura capacitatii lor de intelegere si dupa cum le este si capul- goala, reprezentantele de sex feminim trebuie claxonate, la fel ca orice lucru, mobil sau imobil(cladiri) care le apare pentru o secunda in campul vizual altfel imperturbat. Nu lipsesc manelele sau muzica house, ambele la maximum de sonor, geamurile coborate si scuipatul frecvent de frica unei infectii bucale ori de cate ori zaresc si un minimum de inteligenta(minimum minimorum, luand in considerare ca orice peste 0 e mult pentru ei). Manele si house sunt preferate datorita repetitivitatii mari si faptului ca nu au nevoie de multa interpretare, repezentantii nefiind nici capabiili nici dornici de asa ceva.

3. Taximetristus tristus

Specie aparte, derivata din cea de mai sus, dar distincta, reprezentantii ei petrec cea mai mare parte a zilei in automobil, care devine un al doilea corp pentru ei, dar spre deosebire de rudele lor nu foarte indepartate din punct de vedere al creierului, gasteropodele(de ex. melcii), ei nu isi duc cochilia ci cochilia ii duce pe ei. Mai rau decat bizonii scapati din ciurda, acestia actioneaza nu numai in deplina ignoranta a legii si regulilor, ci chiar impotriva lor intentionat. Altfel caracteristicile seamana foarte mult cu cei din 2, insa acestia trebuie sa mai interactioneze cu alte specie, printre care si Homo sapiens sapiens, ceea ce le provoaca frecvent alergii, ca orice alta aluzie la cultura, inteligenta sau stiinta. Se feresc sa duca clienti la Ateneu Opera sau teatre sau daca o fac scuipa des in san, fiind si estrem de religiosi, in pofida blestemelor proferate impotriva divinitatii proprii.

4. Cocalara felina

Denumita de concetatenii ei generic "pitipoanca", ea este varianta feminina a cocalarului fara creier(1), dat findca specia respectiva nu poate include femele, natura nelasand o astfel de specie sa procreeze. Din nefericire, reprezentantii 1 s-au prins si acum se acupleaza cu diverse alte specii, printre care aceasta, parca destinata special lor. Cu o atitudine intotdeauna ostentativa, vulgara, machiata atat d emult incat indienii ar fi invidiosi, cu diverse streanguri si metale grele atarnate prin toate partile pentru a se feri de spiritele rele, aceste creaturi traiesc doar pentru a manca si a atrage barbatii, in oricare ordine. De obicei atrasi de ele se simt numai reprezentantii 1, dar mai exista si erori ale naturii. Se constata fenomenul de atractie inversa, anume cu cat mananca si fumeaza mai mult, cu atat atragerea barbatilor devine mai dificila, iar aceasta devine si mai dificila o data ce se ia in calcul factorul varsta. Au aceeasi alergie la inteligenta, mai putin cand merg la ginecolog(desi asta nu e o garantie a inteligentei, exista ginecologi departe de Homo sapiens sapiens), datorita frecevntelor gazduiri de nevertebrate in corpul lor, nevertebrate care le sunt de altfel singurii prieteni.

5. Manelistus maniacus

Spre deosebire de celalalte specii, acesti indivizi adera toti la aceeasi strcuctura exterioara, definindu-se doar prin muzica, insa acest fapt le da o multumire de sine si adesea o aroganta nemasurata, pentru ca spre deosebire de cocalarul care se distinge doar prin lipsa de creier, acestia se disting prin lipsa de creier si o pasiune nestavilita fata de tot ceea ce inseamna manele sau rromisme si rromanisme. Arboreaza o uniforma stas, care imita designeri din categoria Homo sapiens sapiens si uneori doar spaiens, dar cum acele haine sunt si prea scumpe pentru lenea lor dar si prea artistic lucrate, iar cuvantul arta trebuie tinut departe de vagile urme de vocabular pe care le au, prefera copiile 1:5000 din punct de vedere al calitatii, uneori mergand si 1:150 000 daca pretul e corect dupa ei. De multe ori fac reclama falsa, "vand chiloti armani 3 la 1 leu", care functioneaza de minune in cadrul acestui regn. Intrebati, ei traiesc in lumea lor unde fac afaceri grozave si castiga multe milioane, insa in realitatea imediata sunt intotdeauna trantori, traind de pe o zi pe alta de pe banii parintilor, de regula din familia Expiratis(vezi mai jos).

II. Familia "Am.. da parca n-as avea"

1. Paesanus aquafobicus

Denumit generic "taranul", specia "taranul speriat de apa" nu este neaparat deficient major sau total la capitolul inteligenta, insa partea din creier care ar fi trebuit sa se ocupe de ingrijirea personala si activitati si atitudini precum spalatul, cititul, atitudinil si conduita sociala este lovita de o senilitate precoce, inca din copilarie, astfel incat de la tinerete si pana la batranete, acestia ne diversifica paleta olfactiva pe strada, in mijloacele de transport in comun sau chiar in casa in anumite situatii , atingand si frecvent depasind limita suportabilitatii, ajungand pana la o epilare definitiva a pilozitatii intranazale, prin moarte celulara autoindusa(apoptoza), celulele nemaidorind sa suporte asa ceva.

2. Aurolacus aurolacus

Traind pe strazi, obisnuiti fiind cu mizeria, lipsa oamenilor si aurolacul tras din punga, tuica cumparata pe datorie de la chiosc sau berea la sticla mica, aurolacul pursange denumit "boschetar", "cersetor" sau "tigan" de concetatenii sai isi face veacul cersind, fie prin tara sau peste hotare, injurandu-si sau dimpotriva compatriotii si facandu-i de rusine cand sunt in strainatate si furand sau practicand diverse alte meserii vechi de cand simtul proprietatii. Reprezinta singura specie din intreg regnul animal ce nu produce nimic, necontribuind mai mult decat ca sursa de carbon dupa moarte la ciclul vietii. Uimitor insa, in ciuda daunelor majore provocate, ce surclaseaza orice alt daunator cunoscut, concetatenii cred povestile inventate in statia de autobuz si doneaza pentru tuica cea de toate zilele acestor creaturi "ca asa e crestineste". Le dorim extinctie rapida.

3. Diva multiretardis

Specie aparte intre oameni, ce se distinge prin faptul ca reprezentantii nu lucreaza in fapt nimic, pretinzand ca fac parte din lumea teatrului, fapt cum nu se poate mai fals in cele mai multe cazuri, dar care in schimb sunt de o aroganta iesita din comun datorita faptului ca imaginea lor este proiectata pe un ecran pentru ca diversi reprezentanti ai sus-numitelor specii sa aiba motiv de a pierde vremea. Obsesia de a aparea pe micul ecran devine scopul vietii, de frica sa nu ajunga sa faca parte din special Cocalara sau Cocalarus pentru ca oricum altceva nu stiu sa faca, astfel indivizii transpun pe ecran ceea ce sunt in viata, pentru a invata generatii de viitori cocalari si cocalare sa fie mai adanc infipti in ceea ce sunt si sa fie si aroganti pe deasupra datorita statului privilegiat in societate, anume de majoritate. Indivizii se cred de asemenea experti in toate domeniile si cu o parere care valoreaza mult cand in fond ea este avortonul cocalarului lipsit de creier(I.1), poluand de exemplu duminicile altor cocalari, sub deviza, de exemplu, "in familie". Nefiind departe ca valoare de Aurolacus Aurolacus, consideram binevenita si extinctia potentiala a acestei categorii.

III. Familia "Expiratis"

1. Homo erectus viriretardus

Daca individul din specia I.1 nu alege varianta batranetei suparate pe toti si toate si a reusit sa isi asigure un venit ilicit suficient, el poate sa se transforme intr-un obsedat centrat pe singurul scop acuplarea cu femele cat mai tinere, pe care sa le prosteasca si sa le arunce precum carpele mai apoi cand se instaleaza plictiseala. Fara sa considere ca varsta aduce cu sine maturizarea si o oarecare detasare de problemele "lumesti", corporale sau materiale, si in niciun caz ca acuplarea haotica si de placere este apanajul tinerei generatii, nesatului Homo erectus viriretardus isi sacrifica si ultimul neuron sfirijit pentru clipe de placere de o efemeritate pe care nu o poate intelege. De fel om al exceselor, combina mancatul excesiv cu alte vicii, ajungand sa moara singur si depresiv o data cu terminarea resurselor financiare. Curios e ca aceste resurse atrag sexul opus si constituie cel mai puternic afrodisiac pentru femelele din acest regn si uneori din pacate si pentru primatele din diversele stadii de dezvoltare Homo sapiens.

2. Matura obsedata

Atunci cand nu este interesata de a deveni o "doamna" in adevaratul sens al cuvantului, femela poate sa aleaga acest drum, apeland la vulgaritatea nativa si apeland la diverse solutii pentru a deveni cat mai artificiala cu putinta si a atrage tinerii masculi in dorinta de acuplare. Nu va ezita de multe ori sa apeleze la resursele materiale, uneori consistente, luate de la un mascul alfa dinc categoria III.1 pentru care ea a fost ultima iubire tanara, acesta murind inainte sa apuce sa isi achizitioneze alta astfel de jucarie. Departe de dansa abilitatea de a intelege, insa ironia sortii este ca desi femela incearca sa-si comunice ca nu mai e tanara dar tot e dorita, de fapt ea este dorita din cauza modificarilor care o fac sa para mai tanara sau, cel mai adesea, datorita sitmulentului financiar care vine o data cu dansa.

3. Diva expiratis

Obisnuita din tinerete cu ideea ca nu trebuie sa faca nimic, doar sa miste falcile intr-un mod mai mult sau mai putin inteligibil pe la diverse ecrane sau in diverse birouri de "oameni importanti" sau "producatori", femela este incapabila sa accepte ca a trecut in familia Expiratis si incearca mai abitir sa se vada ca e tanara ca totdeauna, fie aparand excesiv de mult la emisiuni expirate la fel ca ea sau divortand de sotul cu care are un copil pentru un mascul mai tanar sau pozand aproape goala pe diverse afise la care sa se holbeze reprezentantii acestui regn, provocand diverse scandaluri si arborand ipocrizia dintotdeauna care resuseste de minune sa pacaleasca si sa influenteze reprezentantii regnului Cocalaria. Deziluzionata de faptul ca viata ei nu inseamna nimic si crezand ca o data cu varsta parerea ei va capata greutate, desi nici vorba de asa ceva, Diva expiratis are nevoie de certitudinea ca este adulata, certitudine pe care o ia din orice, in clusiv din faptul ca iarba e verde. Putinii masculi din aceasta specie nu se diferenteaza prea mult de femele si de multe ori se acupleaza intre ei.

Se spune sa nu etichetam, ca oamenii sunt diferiti, ca nu "avem voie sa judecam". Dar nu noi suntem cei care punem etichete. Oamenii si le pun singuri. Nu noi am creat categoriile astea, ci oamenii din ele. Fara ei, nu ar exista. Si fara ei, nu am iesi pe strada sa privim spectacolul sinelui... uneori ma indoiesc ca uman expus gol-golut in fata tuturor.

Sine labore nihil

Nimic fara munca! De cate ori am auzit vorba asta, mult prea uzitata pe vremurile mai rosii, mai ruso-filo-fone ale Romaniei, cu alt sens decat cel pe care l-am folosit eu aici, bineinteles. Pe vremea aceea, indemnul era sa muncesti, iar "munca" avea o conotatie mai degraba fizica decat intelectuala. Deosebirile de opresc aici. Si atunci, ca si acum, munceai si altii castigau. Acum, macar teoretic, exista o sansa ca muncind sa castigi si tu. Sansa e mai mult o iluzie, dar unii se inurajeaza sa treaca prin viata urmarind-o.

Nu iese nimic fara munca, sau, cum ar spune alta vorba din limba latina, din nimic nu iese nimic. Atata timp cat nu ai investit nimic intr-un proiect, fie el trezitul de dimineata sau un roman de mare anvergura, daca nu ti-a pasat macar de felul in care va iesi atunci mare minune ar fi sa iasa bun. S-ar putea obiecta aici ca poti sa dezvolti ceva bun si numai prin simplu talent si sunt oarecum de acord, dar un lucru fuserit, chiar fuserit cu talent se va cunoaste intotdeauna, pentru ca este aproape sigur ca altcineva in lume are un talent de amplitudine similara si mai si munceste pe deasupra, creand ceva mult peste "fusareala nativa" pe care ai fost in stare sa o produci, si asta indiferent ca vorbim de sah sau de pictura. Omul in general doreste maximum de castig cu minimum de efort, asta in general, dar unele tari au ceva mai dezvoltata mentalitatea de a trece peste impulsurile initiale, pentru a se departa pe cat posibil de regnul animal, peste care ne consideram stapani, insa la capitolul acesta romanul sta cat se poate de prost. Nu numai ca simte ca totul i se cuvine fara a schita un gest cat de mic in directia dorita(furt daca se poate sau mostenire, si mai bine), dar daca nu are cat considera el ca "merita"- cat au altii care vin si isi etaleaza variatele posesiuni pe la televizor- va face tot posibilul sa dea aceasta aparenta, pentru ca mai mult decat placerile efemere, fruste, bruste, pe care le ofera banii, isi doreste invidia celorlalti, isi doreste sa poata epata in fata lor, "sa crape de ciuda", dar poate cel mai important isi doreste iluzia de putere pe care o poate conferi "averea" si isi doreste asta fara s afi investit nimic pentru a castiga banii respectivi si nici nu se considera deci responsabil de felul in care sunt cheltuiti, pentru ca nu inseamna nimic pentru el. Asta e cazul fericit de "copil de bani gata" si romanul are un impuls nativ sa isi doreasca sa fie asa, parintii avand la randul lor impulsul cand au fost mici, incearca sa-si atenueze frustrarea oferind copiilor "tot ceea ce nu au avut ei", nu din vreo tendinta altruista, ci mai mult din dorinta de a retrai sentimentul de dorinta, de data aceasta implinita. Daca intr-adevar parintii au facut averi, atunci fac si o regresie afectiva si se apuca sa cheltuie nediscriminator pe tot felul de obiecte de o valoare practic inexistenta si care de multe ori nu sunt folosite, intrand intr-un cerc vicios de unde nimeni nu castiga nimic in fapt, mai putini anumiti oameni destepti care stiu sa exploateze tendinta asta naturala si sa vanda iluzii. A nu se intelege ca eu spun doar despre romani ca ar fi subscrie acestui "pacat", au si alte natiuni exemplele lor, dar numarul de "loaze" pe metru patrat este fie simtitor redus fie bine ascuns, integrat in peisaj, astfel incat sa nu deranjeze sau sa bata pre atare la ochi.

Am de gand ca intr-un eseu viitor sa fac o clasificare a acestei faune subdezvoltate care ne populeaza orasele din toate punctele de vedere, vizual, fonic, olfactiv etc, dar pana atunci ne multumim sa spunem ca 80-90% ar pleca oricand sa culeaga capsuni si sa aiba un audi decat sa isi dezvolte un talent prin munca si, poate, sa castige mai mult, pentru ca "munca e pentru fraieri". Daca ar fi doar in mintea lor, tot ar fi o problema. Trist e ca cele mai multe mesaje indica acelasi lucru cand ne uitam in jur. Mesajele acestea ar fi ca, in vreme ce unii fac averi fabuloase peste noapte, altii stau si muncesc zi-lumina pentru ca averile respective sa creasca si proprietarul sa nu intre la inchisoare, fie ca e vorba de "directorul financiar" care are grija sa ascunda bine dosarele si sa plastografieze pe ici pe colo, sau de "reprezentantul legal" bine uns cu toate alifiile si care ar emulti prieteni magistrati gata oricand sa dea castig de cauza aproximativ oricarui litigiu, si asta la lumina zilei si sub tutela legii!

Si astfel, copiii cresc sub auspiciile ideii ca scoala/munca/seriozitatea/responsabilitatea sunt pentru fraieri/homosexuali(sa nu va mire, am auzit adulti la 40+ de ani, si nu doar unul, sustinand ca sunt pentru homosexuali). Facultate poate sa faca acum oricine, nu doar din cauza aparitiei atator "universitati" particulare, dar si din cauza indolentei si stachetei extrem de coborate a profesorilor. Mi se pare inacceptabil ca profesori cu grade didactice si nenumarate titluri sa fie incomparabil mai slabi decat cei din alte centre universitare internationale. Am intrat in Uniunea Europeana, teoretic ar trebui chiar sa incurajam europenii sa calce si pragul universitatilor noastre. Dar ce le oferim? multi profesori inepti, unii chiar obtuzi de-a dreptul, dotari proaste si un dezinteres generalizat. Examenele se iau invatand o singura noapte pentru fiecare. aceea care le precede, nivelul de cunostiinte care se cere pentru nota mare este unul foarte scazut, inacceptabil de jos, studentul nu e incurajat, cum ar fi normal, sa citeasca inainte de curs, sa se documenteze in plus, ci e somat "cursul e de ajuns". Il invata pe acela pe de rost, care curs oricum e arid si neinteresant, si nu ramane in final cu nimic. Nici nu are rost sa amintim cazurile in care e chiar depunctat pentru ca nu a scris cuvant cu cuvant din curs. As putea sa plusez cu malitiozitate si sa spun clar ca profesorul habar nu are mai mult decat ceea ce a predat, care de obicei e citit de pe foi, deci probabil nici atat nu stie, dar mai exista si varianta in care considera ca singura autoritate in domeniu(vezi eseul despre Goethe pentru o scurta discutie despre autoritate) este el si deci nicio alta informatie nu e suficienta. Ambele variante mi se par aberante si considerand ca aceia care chiar sunt somitatea nr. 1 mondial pe domeniul lor(Umberto Eco pe semiotica, Donald Knuth pe programare sau Susan Standring pe anatomie), mai accepta si alte pareri in afara de a lor, gasesc ca daca am accepta varianta a doua ar insemna ca avem de-a face cu niste profesori ce "innobileaza" romaneasca vorba "prostul nu e prost destul daca nu e si fudul", ceea ce nu e departe de adevar.

Daca oricine poate face facultate, atunci nici acest "for" nu inseamna mai nimic, oricum cu bani se poate rezolva orice pentru loazele care nu inteleg ca in facultate trebuie sa inveti ceva, "invatamantul superior" este superior cu epsilon genunchiului de broasca unde epsilon tinde abrupt spre 0 si il va lua si in brate in curand daca lucrurile vor continua pe acest fagas, bine caracterizat de un anumit profesor, mai rasarit, intr-un interviu, "Traim intr-un talcioc la nivel universitar si stiintific". Dupa cum spuneam intr-unul din eseurile initiale, am fost binecuvantat sa am alaturi de mine, sa fiu crescut de si sa traiesc alaturi de oameni de valoare, dar constat prin simpla comparatie acuta lipsa a acestei valori acolo unde ea ar trebui sa se regaseasca cel mai mult, si aici nu ma refer doar la mediul universitar, ci la insasi Academia Romana, care a incetat sa mai simbolizeze cea mai inalta institutie de cultura si acum seamana mai mult cu o piata damboviteana, in care fiecare incearca sa mai rupa un pic sa aiba mai mult "cozonac" decat ceilalti. Nu mai avem istorici precum Iorga, asta e clar si deci nici nu putem avea pretentia decat foarte foarte rar sa vina cineva sa ne prezinte fapte istorice in mod obiectiv si neinfluentat de "castigatori", sa prezinte deci ambele perspective, dar in lumina venimentului marcat de ziua de ieri vom incerca sa facem putin lumina exeresandu-ne "micile celule cenusii".

Ziua de ieri a marcat sarbatorirea a 65 de ani de la ziua "Z", debarcarea aliatilor in Normandia, 6 iunie 1944, care a intors al doilea razboi mondial in favoarea aliatilor. In esenta, aliatii, in frunte cu americanii, au trimis aproximativ 160 000 de oameni la moarte sigura. "Era necesar", vor comenta mai tarziu "geniile militare", Eisenhower si Rossevelt. Era, intr-adevar, necesar sa trimita o groaza de tineri la moarte sigura, forta nazistilor fiind incomparabil mai mica decat cea a aliatilor, dar mitraliere automate din buncare contra infanteriei lipsite de aparare fiind foarte apte in a ciurui fara mila. Parerea generala este ca ziua Z a fost o mare victorie, insa pentru mine ea reprezinta o risipa inconstienta de oameni, dar nu asta conteaza pentru americani, vezi razboiul din Vietnam. Lipsa de consecventa(si de minte) a americanilor se vede mai departe, cand criminalul de razboi Harry S. Truman(presedintele SUA la momentul respectiv) a ordonat lansarea a doua bombe nucleare asupra oraselor Hiroshima si Nagasaki, inscriind astfel in palmaresul personal moartea a peste 150 000 de oameni in prima faza, inca vreo 100 000 datorita radiatiilor, poluarea ingrozitoare a mediului si sute de mii de copii malformati. Aceste cifre sunt oricum mult reduse, istoria fiind scrisa de invingatori, dar chiar si asa, presupunand ca bombele ar fi distrus "doar" 500 000 de vieti, tot este responsabil de 1% din oamenii morti in al doilea razboi mondial(aprox 50 de milioane). El declara mai tarziu ca "Prea multe vieti ale americanilor se pierdeau " si ca "razboiul trebuia oprit". Intr-adevar, iata cum in 1944 vietile a sute de mii de americani erau sacrificabile, dar in 1945 se puteau sacrifica civili nevinovati pentru ca gata, americanii nu mai vroiau sa se joace, trebuiau sa isi stranga jucariile si sa se stabileasca drept puterea mondiala numarul 1, aratandu-si muschii cu bombele nucleare, fiind prima si singura tara care a folosit asa ceva. Evident, mai apoi tot ei au inceput o frenezie ca vor mai arunca si altii, ca razboi nuclear ca etc si au inceput sa isi construiasca celebrul scut anti-racheta, dar asta vine doar sa deomnstreze ca pana la urma "hotul striga hotul". Ia sa ii dezarmeze si pe ei cineva, sa lase o comisie ONU sa le inchida programul nuclear, ca doar toate tarile sunt egale la masa natiunilor unite, nu? Nu!

Va asteptati ca Truman sa fie judecat criminal de razboi? SUA sa fie sanctionata pentru utilizarea bombelor nucleare? Nici vorba! Dupa toate acestea, sunt vazuti ca eroi, iar Truman unul dintre cei mai mari presedinti ai Statelor Unite, un adevarat erou national. De ce? Pentru ca memoria americanilor e scurta, toti sclavesc pentru interese mai mari si se intereseaza prea putin de adevar cand se vad pe data de 15 cu contul incarcat.

Pe final, mi se pare interesant un mic joc intelectual de "Ce-ar fi fost daca?" Ce-ar fi fost daca ar fi castigat nazistii al doilea razboi mondial? Inainte sa va oripilati din cauza propagandei americane lipsita total de obiectivitate, am sa va relatez intamplarile descrise de 2 martori oculari, din parti diferite ale Romaniei pe vremea aceea. Tineti cont ca ei au vazut aceste lucruri cu ochii lor, copii fiind si fiind evenimente care i-au marcat profund putem considera ca amintirile au ramas bine si corect intiparite in mintea lor. Pe vremea "ocupatiei" nazistilor, ofiterii vorbeau respectuos cu civilii, ofereau ciocolata copiilor si aveau un comportament decent. La venirea rusilor, acestia au ocupat scolile, intrau in orice casa si distrugeau precum barbarii tot ceea ce gaseau in jur, isi faceau nevoile oriunde apucau(muzeu, mijlocul strazii, pe geam), bateau pe oricine le statea in cale si violau femei, incat acestea se ascundeau de rusi mai mult decat se ascundeau in timpul bombardamentelor. Am trait sub comunism, am trait sub rusi. A fost bine? Asta v-ati dorit?O sa spuneti ca Hitler nu trebuia sa porneasca razboiul, ca era nebun si o pleiada de alte argumente scoase din cartile de istorie. Dar data fiind problema asa cum era in 1944, ce ati fi preferat? Niste rigoare nemteasca in vechiul regat si moldova, ceva ce n-au avut niciodata sau modelul rusesc? Dupa cum imi spunea o persoana foarte draga, oricum romanul s-ar fi razvratit impotriva rigorii nemtesti, ca e prea mult pentru el. Si tind sa cred asta. Poate transilvania ar fi fost stat independent, pentru ca el, spre deosebire de celalalte, a fost sub suzeranitate Austro-Ungara si nu pare sa-i fi mers asa de rau.

Nu cer in analiza faptelor expuse mai sus decat un ochi critic si simt obiectiv. Daca simtiti ca nu le aveti, ma indoiesc ca imi cititi eseul. Istoria trebuie privita cu un ochi critic si cu mai multa atentie, pentru ca altfel vom putea ramane cu impresia ca Stalin cel exmatriculat de la seminarul teologic pentru ca nu venea la ore si la examene, ar fi mai bun decat Hitler, cel cu propensiune spre arta sau poate intelegem ca Truman e un mare erou si nu are pe constiinta distrugerea a 500 000 de vieti pentru care e direct responsabil. Dar asa se fac cele mai mari atrocitati, "for the greater good".

Omnia mea mecum porto

Hopa! "Alt cliseu" va veti gandi in momentul in care va decideti sa aruncati o privire peste titlul eseului meu. Mai ales ca am auzit incidental ca o anumita blonda(in sens peiorativ, a nu se intelege ca ader la ideea ca toate blondele sunt proaste, dar apelativul "blonda" folosit in acest fel e cu sens vadit peiorativ, direct la tinta) care a cochetat cu un anumit lider al unei tari de lumea a treia, Europa de Est, un anumit marinar, aceasta blonda ar fi folosit expresia nu stiu in ce context si sincer ma intereseaza la fel de mult cat ma intereseaza daca un porc spinos trecand strada ajunge sa calce peste o molecula de azot care fusese eliminata inainte de pe aripa unei gargarite ce il preluase din portbagajul unui trabant dat la fier vechi zis si programul rabla.

De fapt ma insel. De asta chiar ar putea sa imi pese, pentru ca tine de domeniul hazardului care ma intereseaza, pe cand elucubratia anterioara iesita din gura unui personaj ce nu merita titulatura de minister si cu atat mai putin de magister(profesorii erau magisteri in lumea romana) tine de un hazard al avortonilor fatidici, ca si nasterea ei. Pot presupune ca la crearea acestui trist eveniment au conspirat numeroase forte oculte, printre care faptul ca i s-a facut rau lui Zeus de la prea multe fructe de mar cand a fost conceputa creatura, ori poate ca s-au ciocnit planetele de la prea multa monotonie, plictisindu-se sa se tot alinieze si sa dea nastere unor evenimente favorabile, ori poate Dumnezeu era in momentul de odihna si n-a observat ce se intampla sau, in sfarsit, Allah a considerat ca lumii i s-a facut destul bine prin aparitia lui Mahomed si ca e cazul sa se compenseze cumva lucrurile. Indiferent de varianta corecta, prefer sa ma tin la o distanta apreciabila de lumea "mondena". Normal ca imi mai trec pe la urechi si de multe ori sunt chiar asaltat de stirile astea imbecile, dar aceasta fiind situatia nu are sens sa insist si sa le caut eu special, decat daca vreau sa imi asigur indobitocirea rapida si sigura.

Tot ceea ce am, eu port cu mine. Exista discutii cu privire la originea acestei expresii, ea fiind atribuita fie lui Diogene(care literalmente purta cu el tot ceea ce avea), fie unui anume Bias dar cel mai adesea lui Cicero. Sensul pe care doresc sa-l transmita acesti mareti literati, uneori nu fara o oarecare opulenta din pantofii Jimmy Choo si geanta Prada aflata erect pe mana, este ca nu conteaza lumea materiala, ci important e ceea ce nu vom pierde niciodata si nu putem lasa acasa: cunoasterea si , zic eu, si mai important, ceea ce suntem cu adevarat. Degeaba dorea blonda ministra sinistra sa se erijeze in fina cunoscatoare, pentru ca declamarea expresiei nu ii servea la nimic, dimpotriva: Intr-adevar tot ceea ce are poarta cu ea, de aceea nu o ia nimeni in serios, de aceea lumea o priveste ca pe un obiect adesea si de aceea nu priveste nimeni dincolo de blugii D&G: nu are la ce! Asta e ceea ce ia cu sine tot timpul: felul de a fi, ipocrizia stearpa si snobismul afectat nesustinut nici macar de un gram de virtuozitate care sa nu stea in fata sau in spatele corpului(atasat bineinteles). Dar e un fenomen destul de comun printre oameni adesea si mai comuni sa foloseasca expresii din "vasta cultura"(gugle si uneori nici aia, teveu sau in cel mai rau caz click si cancan, 99.9% din cazuri insemnand si un citat prost), oamenii acestia nerealizand ca de fapt de baga singuri intr-o capcana.

In "lumea moderna", datorita unor parinti "inteligenti", scolii "inteligente" si altor minti marete ce paveaza drumul copilului de la tanc la un tanc mai mare se perpetueaza atitudinea ca oricum se scrie cam mult si in general e cam multa literatura, cam multe ziare, cam greu de citit, ne doare capul, nu avem chef, asa incat nu mai citim cartea citim rezumatul, eventual vedem filmul dar si acela e greu de suportat pentru ca statul in aceeasi pozitie pentru bebelusul supradezvoltat ajuns la gradul relativ de maturitate 18-19 ani este mai dificil decat e concentrarea atentiei pentru un om cu sindrom de deficit de atentie. Nu trebuie sa citim carti, macar ziare. Dar ce ziare? Oare "The Times"? Nu, ca dureaza prea mult si e in engleza si in engleza citim la viteza astronomica de 3 cuvinte/minut, nu ca in romana viteza ar fi mult mai buna. Oare Romania literara sau Observator Cultural? Nu, astea sunt reviste pentru cei care vor sa-si incarce mintea "degeaba"(zic ei), asa ca evident ramanem fideli ziarelor-maculatura, bune nici macar de sters pe jos sau hartie igienica de urgenta, fiind facute din hartie mai proasta decat hartia igienica tip "zimti", care au de altfel si cel mai mare tiraj: Libertatea, Click si Can-can. De ce ai citi altceva decat can-can? Restul e can-can! Restul, adica ceea ce nu scrie in ziar. De exemplu faptul ca ai sifilis sau ca sora ta moare de leucemie. Important e ca nu stiu ce vedeta a fost prinsa iesind dintr-o baie publica, asta nu e can-can, asta e stire de interes national.

Problema survine atunci cand tancul ajuns tancoloi doreste sa aiba o cariera, mai ales una publica, de domeniu legislativ executiv sau altele similare. Un lucru e cert! Aceste pozitii necesita un grad de cultura mai avansat, lecturi vaste si intelepciune extrasa din miezul paginilor. Evident, putem elabora si pe tema intelepciunii extrase din mijlocul ziarelor-maculatura, care se reflecta in viata de zi cu zi : cum sa fac sa apar in ziar/revista si sa comenteze unul sau altul cum ma imbrac? Sau cu cine ma vad? Sau sa fiu si eu bagat/a in seama!!! Dupa cum spuneam, tancul subdezvoltat simte aceeasi nevoie de atentie ca atunci cand ochii nu distingeau detalii si culori, ci doar forme nedeslusite si nu putea face nimic singur. Recomand pentru categoria defavorizata care sufera de crize de nevoie de atentie introducerea pampersului pentru gura, ei nefiind capabili sa se controleze in declaratii, sa se coordoneze in gandire sau sa traga vreo concluzie bazandu-se pe altceva decat pe impulsul de moment. Dar cum? Nu stiati? Asa se conduce tara!

Si uite ca totusi am deviat de la tema averii la purtator. Mai corect ar fi sa spunem, cred, tot ceea ce sunt port cu mine, pentru ca "a avea" folosit in contextul asta prea aduce a avere materiala. Probabil in lumea antica latina lucrurile nu stateau la fel, dar ce diferenta totusi! In plus, daca lasam expresia in forma asta spiritul de semiotician ma obliga sa atrag atentia ca expresia e cel mai probabil sa fie spusa de un cersetor, impingandu-si carutul vechi si murdar plin cu lucruri adunate te miri de pe unde si care isi plimba posesiunile de colo-colo, dupa un oarecare orar sau traseu in tari mai civilizate, mai putin in Rromania, unde si mijlocul trotuarului se constituie intr-un pat minunat cu capul sprijinit de vreun gard primitor. Poate ca, in lumina noii interpretari, blonda poate sa fie mai bine inteleasa: Ca orice reprezentant/a al/a speciei cersetorilor, ea isi plimba carutul cu idei si cuvinte dezgustatoare si putine, in speranta ca cineva ii va arunca si ei pe ici pe colo cate ceva "nou", macar la mana a 10-a! Si daca nu, mijlocul trotuarului e un loc bun de dormit, ca daca tot nu are ce zice, macar s-o remarce si pe ea cineva.

Ars longa vita brevis, sed rroma longa ars brevis

Am inceput mai abrupt eseul meu, printr-o maltratare voita la adresa unei zicale latine celebre, anume Arta e lunga, viata e scurta. Sa apreciem deci arta pentru ca e perena si va supravietui mai mult decat am putea spera noi sa traim. Continuarea mea foloseste un cuvant romanesc, rroma, din care fiecare poate deduce separat ce vrea, pe care il juxtapune artei si apoi printr-un contrapunct ajunge la idee, anume ca atat timp cat "rroma" asta e lung si dainuie(in mentalitatea noastra? Nu stiu, ma intreb, nu vreau sa sugerez nimic.), arta devine scurta in comparatie cu el.

Scoala trebuie sa formeze caractere, spun eu folosind un slogan aparent demult exprimat. Dincolo de aparente, insa, rezida tristul adevar. Asa cum vor iesi din scoala generala respectiv liceu, asa vor trai mai departe oamenii, care nu-i asa, formeaza statul. Daca ati avut curiozitatea sa treceti in ultima vreme pe langa scoli generale, licee, scoli profesionale etc si daca nu aveti spiritul de observatie al unui liliac sau daca nu va ardea cafeaua mana sau daca n-ati dat sandwich pe pantaloni si erati prea ocupati sa va stergeti in timp ce alergati la masina parcata ilegal in pericol sa fie ridicata, dar cum totusi cititi eseul asta cred ca cu greu va infigeti in vreuna din categoriile sus-mentionate, daca indepliniti toate caracteristicile astea atunci atio observat sigur ca ceva nu e in ordine. Daca sunteti trecuti de mai mult sau mai putin timp de anii de liceu atunci poate functioneaza sloganul "am imbatranit nu mai inteleg generatiile astea noi", chiar daca "astea noi" inseamna cu 2 ani mai tinere. Daca insa faceti parte din acea comunitate si vi se pare ca ceva nu e in regula de fiecare data cand calcati dincolo de poarta, atunci inseamna ca aveti ochii deschisi si creierul receptiv. Daca nu, mai luati o bere si inchideti repede fereastra asta pana nu vi se spala creierul de tot, oricum cred ca e momentul la care 75% din membrii acelei comunitati ies "in oras", sa isi satisfaca diverse "nevoi", cum ar fi de socializare cu maimute similare, sa isi povesteasca ispravile inspirate din filme, sa mearga "la suc" cu fetele dupa ce au discutat despre nimic pe mess. Si era bine daca discutau despre nimicul exitential, dar nimicul lor se rezuma la revistele de nimic zise cancan si click, presarate cu cele mai interesante si importante amanunte ale vietii, cine ce masina si-a mai schimbat, anunturi de fete care doresc domni seriosi si nu in ultimul rand reviste ce sunt gazde permanente ale unor personaje "mondene" atat de grobiene si de pantagruelice si de o prostie atat de crasa si de romaneasca, incat daca si-ar fi unit fortele caragiale moliere si rabelais nu ar fi fost in stare sa creioneze ceva care macar sa se apropie de stadiul la care se afla acesti monstri, care pentru mine constituie ierarhia canalelor. De stiri, dar si a canalelor mintii, umplandu-ne viata prin simpla prezenta cu un iz de putrefactie mentala pe langa care bietul miros al cadavrului de la medicina legala este o gluma.
Tot timpul am sustinut si o voi face in continuare ca daca lucrurile stau prost in ceea ce-i priveste pe copii, care in clasa intai au un limbaj atat de colorat in nuante maronii-cafenii incat ajung sa ma surprinda si pe mine uneori, care in clasa a 4-a fumeaza mai abitir ca unii din liceu, atunci problema trebuie sa o cautam in primul rand la parinti. Care probabil la randul lor au avut parinti la care cautam probleme si tot asa ad infinitum. De la popularea comunista cu sateni a marilor orase, am ajuns la un melanj(mai evident in Bucuresti decat in Sibiu sau in Brasov), unde manierele si mintea deschisa trec pe langa, trebuie sa suporte, sa locuiasca langa si uneori sa conlucreze cu ingustimea si lipsa de civilizatie. A nu se intelege ca aceia care provin din mediul rural nu se pot adapta, ca a fi orasean ofera vreo distinctie deosebita, in niciun caz. Doar ca in vreme ce in alte tari mai apusene standardul impus pentru bun-simt este unul acceptabil, la noi e sub orice critica.
Revenind la trecutul pe langa licee/scoli, acesta este un sport extrem, care nu trebuie incercat de catre cei care se enerveaza repede sau au impresia ca mai exista decenta in tara in care locuiesc(si care in mod evident nu au mai cercetat vreo harta in ultima vreme sau nu s-au uitat in buletin, deci nici macar nu stiu care e acea tara, ca ar face legatura imediat). A trece pe langa un liceu, mai ales in Bucuresti inseamna de multe ori pungi cu apa in cap, crete care zboara ozn-ic razant la radacina firului de par si uneori in ochi, sandwichuri in cap, uneori putrezite sau lipicioase si nu de putine ori injuraturi pentru simplul motiv ca se intampla sa fii la locul nepotrivit la timpul nepotrivit. Din fericire, eu nu am patit-o pana acum, dar observ ce li se intampla celorlalti. Si spun observ pentru ca daca as fi auzit povesti pe tema asta mai exista poate o urma de scepticism in capul meu, dar vazand, sunt convins. Elevii in sine majoritatea sunt deosebit de interesanti(cei mai distinsi se remarca imediat tocmai prin absenta sentimentului de disperare la gandul ca poate nus e fac remarcati), variind de la o imbracaminte pe cat de extravaganta pe atat de fara gust lucrata pana la un negru ametitor care vrea sa arate intelepciunea ce se ataseaza statutului de neinteles, desi nu observa ca se incadreaza fara probleme la acelasi stereotip ca "n" altii.
Incercarea de contact cu diferitele specii se dovedeste de multe ori a fi lipsit de rezultate, asat daca esti roman, ca daca esti strain cu atat mai putin, iar incercarea de a gasi pe cineva care sa se apropie de normalitate in ceea ce priveste complexele de personalitate este o sarcina consumatoare de mult prea mult timp. Si da, e varsta la care trebuie sa se rezolve complexele si insecuritatile, e varsta experimentelor, dar e una sa experimentezi diferite tipuri de vestimentatie si e alta sa te joci de-a cum poti veni mai sclipicios(oasa)/dezbracata/negru(a) la scoala. Daca as mentiona, ptiu piei diavole, ca regulamentul de ordine interioara- deja simt cum se ridica valtoarea furiei "Comunistuleeee"- precizeaza adoptarea unei tinute decente(nu uniforma, dar decenta), as fi bineinteles huiduit ca un comunist lipsit de intelegere. Ceea ce, de altfel, si sunt, nu?
Sunt de acord cu experimentele care sa rezolve definitiv problemele din adolescenta, dar ceea ce nus e realizeaza si nu se spune e ca directia actuala in opinia mea creeaza mai multe probleme decat rezolva. In primul rand, frustrarea de a nu avea niciodata suficienti bani/mai multi ca vecinul, apoi problema de a avea tot timpul altceva, disperarea de a arata ca esti altfel si nu numai ca esti altfel, dar esti unicul si asa mai departe. Astea nu se rezolva fara interventia parinteasca sau a unei figuri parintesti niciodata 100%, uitati-va pe strada si spuneti-mi cate persoane numarati care inca sufera de efectele acestui complex? Parintele e acolo sa ajute, nu sa impuna, sa ajute copilul sa-si stabileasca o scara de valori, dar scara asta devine din ce in ce mai subreda, la unii e crapata de mult, iar unii pur si simplu o arunca si ii dau foc apoi pun niste manele si crapa seminte band bere, ca oricum nu conteaza decat aici-si-acum-ul si parintii sunt niste dobitoci care nu te inteleg dar care trebuie sa scoata bani, ca daca nu, sunt si zgarciti. Eu am avut norocul sa fiu inzestrat cu o pereche de parinti care si-au indeplinit menirea minunat, dar vorbesc despre asta ca si cum as vorbi de Sfantul Graal si cred ca o implicare mai buna ar trebui sa devina norma acceptata, nu ciudatentie a naturii.

As putea sa intru in detalii despre variatele grupuri de elevi, fiecare cu caracteristicile distinctive, dar care in adancul lor sufera de aceleasi probleme si se regasesc in aceleasi sabloane si as putea sa-i laud pe cei care nu sunt asa, din care am avut fericirea sa cunosc. La fel as putea sa nominalizez problemele diferitilor parinti care au nenumarate sabloane in spatele carora ascund incompetenta si esuarea in cel mai penibil mod a datoriei de parinte si care se ofenseaza la orice remarca sub egida "Nu-mi spune tu mie cum sa imi cresc copilul". Bine, dar daca esti tata de fata si fata ta ajunge stripteuza cred ca nu meriti mai mult de nota 2/10(1 punct din oficiu si 1 din mila ca poate ai incercat sa nu o bati in de fiecare data cand erai nervos pe altceva).

Mi s-a reprosat de mai multe ori sa nu mai vorbesc urat de Rromania si sa iau in calcul imensul potential al celor nascuti aici. Eu nu vorbesc urat, eu judec obiectiv, iar daca cineva vede in tara asta unde anume curge laptele si mierea si nu ti se inchid usile in nas si toata lumea are chef sa stea de vorba cu tine ba uneori mai si zambeste, il rog sa ma anunte urgent. Cat despre potential, sunt foarte de acord ca exista si ca avem oameni foarte capabili si dotati, dovada ca ma obosesc sa scriu, inseamna ca totusi cineva citeste. Dar ce face cu potentialul genial sa spunem un copil din Somalia? Veti spune nu suntem in Somalia. Pe harta, nu, dar posibilitatile de inaltare mentala si incurajarea spre asta mai ales se pierd in praf, munti de coji de seminte aruncate, zbierete, claxoane, betivi si multa incultura. Luptand impotriva curentilor astora puternici, iti ramane energie pentru dezvoltare? Cata? Cu ce iti ramane te poti dezvolta, daca situatia nu te face sa pui o patura peste focul dorintei, sa stai pe spate si sa te bucuri si tu de o lectura interesanta, pe hartie nobila de ziar, cu multe poze si scris mare, unde fete in costumul Evei iti povestesc vremea.

Plebis in interpretatio defluo sunt

Putem sa traducem titlul eseului astfel: oamenii comuni, dar fie vorba intre noi nu numai, sunt pierduti in interpretare. Dupa cum scrie Schopenhauer in cartea lui "arta de a avea inttodeauna dreptate", unul din argumentele importante in orice duel de idei este invocarea unei autoritati, a unui expert, iar dupa cum bine observa un fin critic al societatii romanesti, in tara asta e plin de experti. Ma gandesc, asadar, ca daca avem nevoie de ceva, de exemplu de un capac de toaleta, putem face un studiu si sa chemam deci un expert in problema capacelor de toaleta. As dori sa stabilesc de la inceput ca am incredere in necesitatea de a avea experti in probleme cat mai diversificate, dar expertiza din punctul meu de vedere presupune existenta unui domeniu cu o problematica ceva mai complexa decat alegerile facute de fiecare si in care timpul de acumulare al "cunostiintelor" si deci de dobandire a gradului de expert depasesc, sa spunem o cifra arbitrara, 10 ani. O data ajuns expert, insa, putem sa ne raportam la acel om si sa presupunem a priori ca opinia lui este daca nu mai corecta decat a noastra, macar mai informata.
Schopenhauer mai adauaga totusi ca in general oamenii accepta parerile expertilor ca argumente valide intr-un conflict de idei doar cand nu stapanesc respectiva problema. Cel mai greu de convins oameni sunt cei care, ca mine, nu accepta decat putini experti si pun la indoiala cu simt critic chiar pe aceia care au cu mult mai multi ani de studiu dedicati unei probleme date decat ei. Se poate obiecta aici ca demersul meu este arogant si inutil, pentru ca nu am cum sa cunosc mai mult decat un om care si-a dedicat poate viata studiului unei singure probleme. Insa tin sa atrag atentia, dupa cum scriam intr-un eseu anterior, ca nimic pe lumea asta nu e batut in cuie, nimic nu are valoare absoluta(mai putin siguranta mortii) si ca, avand o opinie informata asupra problemei supusa examinarii si detinand o capacitate mai mare sau mai mica de a gandi logic, parerea cuiva, chiar daca aparent mai putin informata si deci mai putin valoroasa ca a unui expert, poate cantari mai greu sau poate contesta parerea asa-zisului maestru.
Daca omul comun se poate usor pierde in interpretare, nu ma astept la asa ceva din partea unui profesor universitar, cel putin teoretic, pentru ca dupa cum spuneam tot intr-un eseu anterior, universitatea ar trebui sa fie o adunare de maestri iluminati si discipoli de iluminat, dar realitatea din Romania arata mai curand ca un talcioc, o adunatura de "maestri" obositi si discipoli de obosit, cu exceptiile de rigoare bineinteles. Motto-ul "clasic Multi sunt vocati, pauci vero electi", multi sunt chemati dar putini sunt alesi, s-a transformat in Quislibet est vocatus, toti vero electi, oricine e chemat si toti sunt alesi, de unde deducem logic ca nu mai putem vorbi de alesi, daca toti termina facultatea fara probleme.
Si acum sa vedem expertii in actiune. Pentru noi, cei care am citit cate ceva, Goethe si Schiller sunt reprezentantii de baza ai clasicismului, e adevarat, unui tip deosebit de clasicism, intitulat Clasicism weimarian. Miscarea aceasta, e drept, coincide temporal cu ultimere zvacniri ale iluminismului si cu rasaritul romantismului, dar termenul "clasicism" din titlu nu inseamna romantism. Va inchipuiti, deci, ca nu mica mi-a fost mirarea cand am auzit un profesor univeristar-roman, e drept, de germanistica spunand clar si raspicat Goethe e romantic. As vrea sa lamuresc clar acest aspect, Goethe NU este romantic. A spune ca Goethe este romantic punct este o ineptie rezultata din pseudoexegeza unor asa-zisi literati care au inlaturat la venirea comunistilor pe batranii profesori universitari si au instaurat un nou regim care slavea proletariatul, muncitorul si omul de rand si care aveau informatii eronate ca sa nu le spun imbecile despre ceea ce studiau si isi cladeau argumentatiile pe fundatii inexistente.
Spre deosebire de profesorul universitar in cauza, eu o sa explic intr-un demers de logica formala de ce Goethe nu este romantic. De cand a inceput asa-zisa teoretizare a literaturii, au existat multi care se opuneau acestei metode de analiza, interpretare si clasificare a ceea ce este "literar" si pana in ziua de azi exista multe teorii ce diseca intr-un fel sau altul demersul scrierii, cu toate astea exista o norma acceptata. Acesta e punctul de plecare, pentru ca daca dorim sa argumentam orice trebuie sa fim convinsi ca stim despre ce vorbim, adica am citit si am inteles definitia. Nimeni nu ne obliga sa redefinim conceptul de romantism de exemplu pentru a-l include pe Goethe perfect in acest curent, desi putem sa facem si asta daca dorim, insa atunci suntem datori sa specificam, "conform sistemului meu de referinta". Conform teoriei literare actuale, acceptata si predata la universitatile din lume, Goethe a inspirat prin operele lui proto-romantismul, in special prin "Suferintele tanarului Werther", dar si prin "Faust". Din nou, acesta este un fapt si nu pentru ca asa spun eu ci pentru ca asta e teoria literara actuala, aici putand cita numerosi teoreticieni, de la profesorul american Hjalmar Hjorth Boyesen si pana la criticul literar Elena Loghinovschi, autoarea Trilogiei romantismului.
Doar pentru ca un autor are influente romantice, iluministe etc, nu inseamna ca este un reprezentant al acelei miscari literare. Conventia actuala este ca Goethe a fost un participant initial al miscarii Sturm und Drang, miscare care mai apoi a facut tranzitia in romantismul incipient, incorporand teme socio-politice in discursul lor, dar a parasit aceasta miscare impreuna cu Schiller pentru a propune ideile principale si a infiinta ceea ce se numeste acum clasicismul weimarian. Este adevarat ca uneori pentru scopuri, atentie, ironice, acestia spuneau miscarii romantismul weimarian, dar Goethe insista vehement sa se pastreze o distanta sigura fata de romantism prin ironia folosita in interiorul operelor sale.
E important sa intelegem ca varietatea estetica si multitudinea de intelesuri din operele lui Goethe scapa ochiului categorisirii absolute, avand atatea elemente din diversele curente literare incat am putea sa ne punem pe buna dreptate problema daca el poate fi categorisit. S-a incetatenit, mai ales in scoala romaneasca, ideea anormala de a suprainterpreta operele literare. Elevii nu sunt incurajati sa se bucure de imaginile create intr-o poezie si de limbajul distinct literar, ci sa scrie aberatii care incep cu "Poetul doreste sa spuna " sau "In aceast poezie este vorba despre", asta de multe ori in conditiile in care nu cunosc biografia autorului, contextul socio-istoric in care a fost scrisa opera si cu atat mai putin limbajul folosit de autor in fiecare zi. As putea sa fac o teorie larga despre aceste probleme, dar ma bazez ca cititorii mei sunt suficient de inteligenti si extrag din aceste informatii esenta: cel mai in masura sa vorbeasca despre operele autorului si sa explice ce a vrut sa spuna sau ce inspiratie a avut este autorul insusi! Nici el nu poate sa ofere o perspectiva exacta asupra persoanei sale si deci o interpretare perfecta, asa cum nimeni probabil nu se cunoaste pe sine in proportie de 100%, dar daca nici el, atunci suntem noi in masura sa ii interpretam cuvintele? Ne erijam noi in cunoscatori atat de fini ai unui autor si asta doar din niste scrieri, nici macar cu caracter de autobiografie? Normal ar fi sa se spuna, si asta cu rezerve, "Dupa parerea mea, autorul dorea sa sugereze", dar inca o data, cu rezerve. Cel mai normal mi s-ar parea sa se instaureze o interpretare subiectiva, prin care fiecare interpreteaza nu ceea ce spune autorul ci ceea ce ii spune LUI autorul, si cum face acest lucru. Sa nu mai spunem "prin metafora aceasta autorul se refera la trecerea inexorabila a timpului" ci sa spunem "mie autorul imi comunica trecerea inexorabila a timpului prin aceasta metafora". Sesizati nuanta? Probabil, pentru ca daca nu, ma mir ca stati sa-mi mai cititi eseul. La fel ca preotii care ne comunica nonsalanti voia lui Dumnezeu, asa imi apar mie cei care imi comunica dorinta autorului si asta va spun si din perspectiva auctoriala. Am auzit niste interpretari ale poeziilor mele deosebit de interesante, dar din pacate erau compuse din elucubratii aproape fara noima. Dupa cum spune Umberto Eco in "I limiti dell'interpretazione", e fals ca putem intelege din orice set de cuvinte orice. De exemplu, sa intelegem ca opera lui Jonathan Swift "Calatoriile lui Gulliver" este o alegorie codata despre regimul Ceausescu este o aberatie, indifierent cat ne-am stradui sa gasim elemente comune. Tot la fel daca vedem undeva scris caine, ne putem gandi la animal, sau codat la diverse interpretari, loial, companie, animal, chiar purici, dar nu ne putem gandi de exemplu la un autobuz care cade intr-o prapastie. Am gresit, cineva se poate gandi la asa ceva si are dreptul la aceasta parere, dar asta nu inseamna ca parerea lui conteaza. Tot astfel, pseudoliteratii din ziua de astazi, declamand ca sunt mari cunoscatori ai unui autor sau al altuia, comit aceeasi greseala pe care o comite femeia din Decameronul lui Boccaccio, ziua a 4-a povestea a doua, care, "proasta precum noaptea si cu capul ca un bostan" crede, in aroganta ei, ca frumusetea ei are rasunet si in ceruri, fapt care il determina pe Fra Alberto, "eroul" povestiri, sa ii spuna ca Arhanghelul Gabriel va intra in trupul sau pentru a se deda la placeri lumesti cu ea in timp ce sufletul lui va fi trimis in rai. Femeia crede, "inteligenta" din fire, si impostorul primeste in fiecare noapte ceea ce-si doreste.
Daca tot nu putem interpreta clar opera lui Goethe, s-ar parea ca am ajuns intr-o fundatura. Fals. Dupa cum am scris mai sus, cel mai in masura sa vorbeasca despre simtirea si persoana lui este autorul, iar Goethe se considera 100% clasic, el si Schiller adoptand modelele antice grecesti, modul de gandire si organizarea sociala, considerand deci ca unitatea si armonia organica si spirituala ocupa locul primordial in misiunea omului pe pamant. Au incercat totusi sa combine aceste idealuri cu expresiile pline de viata si de eufuism existential(beethovenian aproape) apartinand miscarii Sturm und Drang, insa tinandu-se in acelasi timp departe de miscarea romantica germana pe care Goethe o critica in numeroase eseuri, de exemplu "Despre Diletantism", in care adresa vehemente critici romantismului. De asemenea in Convorbirile cu Eckermann explica de unde a pornit discutia clasic versus romantic, citand chiar ca Schiller i-a demonstrat ca in Iphigenie are o gandire aproape romantica, el insa ramanand ferm pe pozitii in ceea ce priveste problema clasicismului, considerandu-se, asa cum ar trebui sa o facem si noi, clasic. Va recomand studiile lui Hans Rudolf Vaget, Professor Emeritus de Germanistica de la Smith College, Massachusetts, unul dintre cei mai mari experti pe problema Goethe, Mann si Wagner, care preda si la alte universitati precum Columbia, Princeton si Yale. Una din operele lui trateaza chiar problema diletantismului, "Dilettantismus und Meisterschaft: Zum Problem des Dilettantismus bei Goethe: Praxis, Theorie, Zeitkritik ".
Imi inchipui ca profesorii romani de germanistica nu sunt atat de bine pregatiti. Nu mi se pare normal si intr-o lume neromaneasca(sa nu spun aromaneasca pentru ca mergem cu gandul la diverse personaje pe care nu vreau sa le nominalizez) nici nu ar fi normal si cei slabi ar fi daca nu aruncati, macar impinsi catre fundul butoiului sau carului cu persoane.. inteligente, pentru a nu mai avea functia de formatori "informati" de opinie. Dar cand cei care formeaza formatori de opinie sunt unii precum Eugen Simion, atunci nu ne mai mira nimic. Critica literara romaneasca, in loc sa aprecieze si sa recunoasca inalta valoare a unor critici precum Cornel Regman si nu numai, se deda la mediocritatea lui Simion, pe care Regman il denumeste Evgheni Semionovici Locomunov. Pentru cei care inteleg, numele vorbeste de la sine, pentru cei care nu, nu conteaza. Acest academician, fost presedinte al Academiei a facut si manuale de liceu, de o calitate execrabila, indesate cu teorie neimportanta pentru elevii de liceu si lacunara in anumite parti, cele mai importante, unde conform zicalei caragialiene, "lipseste cu desavarsire. In acelasi timp, cei inlaturati de la catedre o data cu venirea comunistilor, anume Cercul literar de la Sibiu, care ii are ca reprezentanti pe Lucian Blaga, Radu Stanca, Cornel Regman, Stefan Augustin Doinas, Negoitescu si altii e dat la o parte, pentru ca vorbeste "prostii" si nu slaveste "proletariatul" si "oamenii muncii", ci sta in "turnul de fildes" al literaturii pentru elite. Asa ar si trebui sa fie , domnilor, universitatea, compusa din elite. Ar trbeui sa fie bastionul de nepatruns al exegetilor. In schimb, problema acum e sa intri la un liceu bun, ca la facultate sigur intri si sigur o si termini. Si ca sa dovedesc meschinaria "partizanilor poporului", o sa inchei cu o intrebare. Cati romani au luat premiul Nobel pentru literatura? Niciunul(si in mod sigur niciunul din cei care au scris mizeriile comuniste nu vor lua). Cati au fost nominalizati? Niciunul, ziceti? Fals. Lucian Blaga in 1956 a fost nominalizat, de catre prof dr Basil Munteanu, critic la universitatea Sorbona din Paris la acea vreme. Statul roman nu numai ca nu a facut nimic, dar a si protestat la aceasta propunere, astfel incat Blaga nu a mai primit premiul. Sa nu intelegem de aici ca doar Blaga a fost nominalizat, au fost si altii de exemplu Nichita Stanescu in 1980, sau Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi, dar sa tinem cont ca acestia dinurma erau favorizati de regimul comunist, ba Sadoveanu si Arghezi chiar scriau literatura proletcultista! Sadoveanu datorita acestui fapt a prezidat in ultima parte a vietii Marea Adunare Nationala, deci era un fel de... cel ce ocupa acum scaunul de presedinte al Senatului(M.G.- persoana mi-e prea antipatica pentru a o putea numi) al acelor vremuri. Aceasta e tara in care urmasii acestor inepti ne povestesc basme in care redefinesc literatura intreaga si profesori universitari care scriu articole stiintifice de cercetare, insa nu aduc nimic nou in domeniul lor dar "si-au facut cota la publicatii". In care profesorii de romana nu mai stiu cum sa interpreteze si astfel romanul "Ion" ajunge denumit astfel pentru ca scris invers inseamna NOI, deci denumeste tagma taranilor(Toti personalitati schizoide cu tulburari bipolare date de cele 2 directii mari ale mintii lor?). Tara unde condamnam lipsa de originalitate fiind in acelasi timp impotriva originalitatii si condamnand-o fiind noi insine lipsiti de originalitate(Nu e autentic ceea ce spun altii, doar ceea ce spunem noi e si corect si original). Asta este, daca vreti, tara pe care o meritam. Poate nu dumneavoastra care cititi articolul, dar daca nu facem nimic si ne lasam condusi de valul de mediocritate si pe alocuri impotenta intelectuala, atunci suntem la fel de partasi ca toata lumea la decaderea unei natiuni care a fost in prag de prapastie inca dinainte de a se naste. Spiritul critic si al judecatii obiective nu trebuie sa adoarma si nu trebuie sa dam judecati de valoare fantasmagorice, bazate pe ceea ce spun unii si altii, diletanti si ei in interpretari ce se vor noi dar de fapt sunt doar prost informate sau construite pe logica subreda a lipsei cronice de sinapse.

Formula versus venustas

Desi poate parea ciudat, articolul acesta este continuarea promisa a ultimului. Prima intrebare care s-ar putea pune si care probabil a atras atentia este lipsa cuvantului "pulchritudo" din titlu. Cum poate sa fie continuarea cand are alt titlu? Ei bine, latina, la fel ca limbile latine care au derivat din ea si din alte influente extrinseci, este o limba ce prezinta cuvinte ce nominalizeaza mai bine ceea ce doreste sa exprime emitatorul, spre deosebire de exemplu de romana. Titlul se traduce frumusete externa(fizica) versus frumusete(cuvant derivat bineinteles de la Venus) care are mai curand sens de sarm, deci mai curand frumusete interioara. Pulchritudo inseamna generic frumusete, denumind termenul abstract. Pe langa acestea ar mai fi cateva cuvinte care inseamna frumusete dar de care nu ne vom ocupa acum. Am sustinut si sustin ca melanjul latino-vulgaro-daco-slavon nu a facut limbii noastre niciun bine, ea fiind infinit prea complicata pentru concetatenii nostri- pentru a va convinge in acest sens deschideti televizoarele sau ascultati o conversatie in autobuz, tramvai sau la piata. In afara de faptul ca nu avem respect pentru limba, nici nu ne intereseaza sa o vorbim corect, as spune dimpotriva, ne intereseaza sa o stalcim cum putem. Romanul nu are nevoie sa vorbeasca o limba poetica, buna de facut metafore si destul de putin explicita in anumite cazuri(un cuvant rostit nu e niciodata 100% explicit si chiar daca asta e cazul si in alte limbi, in romana cu atat mai mult). Romanul nu are nevoie de declinari si conjugari complicate, acorduri si gramatica foarte greu de invatat. Daca ar putea avea o limba in care sa isi exprime prin onomatopee neinteligibile(neanderthaliene) nevoile de baza, probabil 75-86% din populatie, de exemplu soferii sau pietarii, ar fi foarte fericiti. Oricum pentru o buna parte din populatie ziua se termina cu tuica, bere sau o forma anume de alcool, care reduce simtitor atat coerenta cat si posibilitatea de a mai articula cuvinte, acestea reducandu-se la ceea ce spuneam mai sus: o adunatura de mormaieli, la nivelul subbazal al existentei omului respectiv, care probabil oricum nu da doi bani pe existenta sa.
Dar totusi nu facem aici o lectie de latina, materie probabil urata chiar de multi din cititorii mei, e drept aici insinuandu-se acel element-cheie al oricarei materii: profesorul. Si profesorii de latina fac o treaba destul de proasta mai ales in ziua de astazi, nereusind in niciun caz sa insufle dragoste fata de nobila limba elevilor. In fond asta aud foarte des, "ha latina? De ce sa vorbesc o limba perimata/pe care n-o mai vorbeste nimeni?" Depinde ce intelegeti prin perimata. Daca perimat inseamna ca nu e limba oficiala a vreunui stat, nu ati citit bine defintia. Iar atata timp cat exista lucrari in latina, cat Nomina Anatomica, denumirea oficiala a tuturor structurilor existente si clasificate in corpul uman, e in latina si cat mai exista unii oameni care au interes in ea si o predau sau o vorbesc sau pot sa o inteleaga, atata timp, deci, cat asta e starea de facto, cei care sustin extinctia latinei vorbesc, nimic nou aici, in necunostiinta de cauza.
Sa abordam, asadar, spinoasa problema a frumusetilor. Nu pretind sa ofer o clasificare, exhaustiva sau de alt fel, a tipurilor de frumusete si nu pretind sa fac o teorie a frumusetii. Aleg sa exprim o seama de idei, o serie de fanioane, daca vreti, care sa faca o potentiala coborare pe partia nesigura a ideilor abstracte ceva mai usor de intuit.
De cate ori nu am auzit "Nu conteaza cum arati! Arati foarte bine asa cum esti!" sau "Lasa, ai frumusete interioara". In primul rand, afirmatia "Nu conteaza cum arati" este falsa in proportie suficient de mare incat putem sa consideram ca aparenta conteaza. E interesat de observat si relevant cum, in formularea de mai sus, foarte des uzitata de altfel, cel care vorbeste, intr-o incercare hilara de a incuraja pe cineva cu increderea in sine ciobita sau desfiintata de realizarea ca nu arata "bine"- prin bine a se intelege conform normei acceptata social la vremea respectiva, in aceasta incercare hilara deci, se contrazice. Daca nu conteaza cum arati, atunci nu conteaza ca arati foarte bine si deci al doilea enunt nu isi are sensul. Dar persoana care vorbeste inconstient observa ca nu are cum sa spuna "arati foarte bine" fara a minti si instinctiv sau uneori, de ce nu, constient, adauga "asa cum esti". Acest "asa cum esti" inseamna recunoasterea faptului ca persoana nu corespunde normei si emitatorul tine sa evidentieze asta. Si mai clar ar fi daca ar spune "Lasa, ai frumusete interioara". O astfel de formulare, miza compensatorie, incearca sa ofere o alternativa, substituirea unei forme de frumusete cu alta. Vom vedea, din pacate, ca aceasta forma de susbstitutie este foarte rara.
Lumea moderna e o lume superficiala in care suntem invatati sa credem ca frumusetea apare numai pe coperta unei reviste. Nu ader la aceasta pozitie si ma opun ei cu vehementa. Frumusetea are si o parte innascuta, dar ea poate sa fie pusa in evidenta si mai ales ingrijita. O persoana poate nu are calitatile innascute necesare sa fie considerata o frumusete, dar se poate ingriji, care este principala necesitate pentru ca sa putem vorbi de o prezenta fizica agreabila si in plus de asta sunt o suita de operatii pentru cei care au fost inzestrati cu defecte. Evident si in acest caz exista tendinta de exagerare sau de modificare a ceea ce este normal. Ideal ar fi sa se corecteze prin chirurgie plastica doar defectele si nu sa se incerce o modificare sau augmentare a normalului, pentru ca frumusetea are de-a face in principal cu naturalul, deci artificialul in ecuatia asta nu face decat ca rezultatul sa iasa din sfera dorita.
Frumusetea interioara, ca sinteza a tuturor calitatilor personalitatii unui om, poate sa fie de asemena innascuta dar si cultivata, la fel ca frumusetea fizica, insa, spre deosebire de aceasta, ia forme mai variate si nu se supune vreunei rigori. Dimpotriva, neasteptatul, spontanul, este cel mai adesea considerat frumos, spre deosebire de o anumita sablonare a frumusetii fizice. Ce ramane acum de discutat este cum si daca una o poate compensa pe cealalta. Evident, un caracter insipid si incolor intr-un trup aratos nu va produce decat un efect efemer, asa ca e inutil sa discutam aceast varianta. Ce ne putem intreba este daca un trup neinzestrat cu frumusete poate totusi sa compenseze prin cea interioara. Grecii considerau trupul uman un templu, dupa cum se vede din numeroasele desene ramase din acea perioada si ei considerau ca numai un corp frumos poate sa ascunda un interior frumos. Toate acestea pana la Socrate, care stim ca a fost urat, chel, cu par lung si des, cu un nas borcanat, si o burta mare. Un om care, deci, ar fi trebuit sa fie si prost si necioplit, dat fiindca exteriorul e o expresie a interiorului. Socrate se intampla sa fie nu numai o minte rara, in jurul careia se va invarti tot ceea ce inseamna filozofie antica si care ii va forma pe cei doi mari filozofi ai antichitatii, Platon si Aristotel, dar avea si un caracter bland, rabdator si culant. Sunt legendare numeroase circumstante in care a dat dovada de un caracter admirabil, de exemplu pe front, unde si-a carat un bun prieten in spate ca sa il salveze, ranit fiind, sau in viata de zi cu zi, unde, fiindu-i aplicat o lovitura in posterior a replicat "Daca un magar ma loveste, ce fac, il dau in judecata?". Iata, deci, un exemplu care pare a contrazice teoria conform careia exteriorul este o reflexie a interiorului. Adevarul nu este insa chiar atat de simplu. E bine stiut ca problemele de frumusete cauzeaza complexe, fie ca vorbim de o ingrasare minora sau de dismorfism facial. Complexele afecteaza bineinteles viata interioara, ciobind deci si din acea frumusete interioara. Si chiar daca persoana in cauza nu are complexe datorate propriei minti, apropiatii si alte persoane a caror opinie conteaza le pot induce si deci persoana le dobandeste datorita stereotipiei, insa indirect. Suntem facuti sa vrem sa placem altora, fie sexului opus, fie prietenilor si cautam, intr-un grad mai mic sau mai mare, aprecierea acestora, ajungandu-se chiar la situatii in care cea mai mare parte a increderii in sine se bazeaza pe parerile acestor persoane. E o situatie de evitat, dar trebuie mentionata datorita frecventei de aparitie. Solutia care ar fi deci? Sa ne petrecem viata obsedati de un ideal de frumusete perfecta pe care nu il vom ajunge niciodata si sa dedicam majoritatea timpului nostru liber sau majoritatea timpului in general urmaririi acestui ideal? Sau sa nu facem nimic, sa fim "naturali", fara niciun fel de interventie, sa nu avem grija de noi si sa nu intervenim? Niciuna, bineinteles. La fel ca la multe alte subiecte, la fel ca in natura si ca in viatam in general, echilibrul dintre cele doua tendinte este cel mai important. Suntem oameni, gandim dual, nus untem exagerat de complecsi si totusi ne e greu sa tinem in balanta doua tendinte, yin si yang, bine si rau, alb si negru. Ce se intampla daca aveam mai multe? Si nu, nu voi spune ca gandim in nuante pana logica umana nu va elimina principiul tertiului exclus, care spune ca a treia varianta nu exista, si orice ori e ori nu e.
Sa invatam de la natura: Exista un echilibru foarte fin in lumea insectelor intre pradatori si pradati. Daca o specie de insecte ar fi lasata sa se reproduca fara pradatori si nestingherita, intr-un sezon ar exista destule progenituri pentru a ingropa intreg globul. Asa ca, inainte sa gandim in nuante si sa ajungem in locuri mai complexe, sa facem bine sa ne echilibram acele doua tendinte "penibile" ale noastre, ca sa nu ajungem in situatia de a da frau liber uneia si a ne trezi ingropati in nisipul miscator al propriei personalitati si inghititi de o spirala descendenta inspre subfiinta, spirala ce nu se opreste nici macar printr-un efort supraomenesc de vointa.