Plebis in interpretatio defluo sunt

Putem sa traducem titlul eseului astfel: oamenii comuni, dar fie vorba intre noi nu numai, sunt pierduti in interpretare. Dupa cum scrie Schopenhauer in cartea lui "arta de a avea inttodeauna dreptate", unul din argumentele importante in orice duel de idei este invocarea unei autoritati, a unui expert, iar dupa cum bine observa un fin critic al societatii romanesti, in tara asta e plin de experti. Ma gandesc, asadar, ca daca avem nevoie de ceva, de exemplu de un capac de toaleta, putem face un studiu si sa chemam deci un expert in problema capacelor de toaleta. As dori sa stabilesc de la inceput ca am incredere in necesitatea de a avea experti in probleme cat mai diversificate, dar expertiza din punctul meu de vedere presupune existenta unui domeniu cu o problematica ceva mai complexa decat alegerile facute de fiecare si in care timpul de acumulare al "cunostiintelor" si deci de dobandire a gradului de expert depasesc, sa spunem o cifra arbitrara, 10 ani. O data ajuns expert, insa, putem sa ne raportam la acel om si sa presupunem a priori ca opinia lui este daca nu mai corecta decat a noastra, macar mai informata.
Schopenhauer mai adauaga totusi ca in general oamenii accepta parerile expertilor ca argumente valide intr-un conflict de idei doar cand nu stapanesc respectiva problema. Cel mai greu de convins oameni sunt cei care, ca mine, nu accepta decat putini experti si pun la indoiala cu simt critic chiar pe aceia care au cu mult mai multi ani de studiu dedicati unei probleme date decat ei. Se poate obiecta aici ca demersul meu este arogant si inutil, pentru ca nu am cum sa cunosc mai mult decat un om care si-a dedicat poate viata studiului unei singure probleme. Insa tin sa atrag atentia, dupa cum scriam intr-un eseu anterior, ca nimic pe lumea asta nu e batut in cuie, nimic nu are valoare absoluta(mai putin siguranta mortii) si ca, avand o opinie informata asupra problemei supusa examinarii si detinand o capacitate mai mare sau mai mica de a gandi logic, parerea cuiva, chiar daca aparent mai putin informata si deci mai putin valoroasa ca a unui expert, poate cantari mai greu sau poate contesta parerea asa-zisului maestru.
Daca omul comun se poate usor pierde in interpretare, nu ma astept la asa ceva din partea unui profesor universitar, cel putin teoretic, pentru ca dupa cum spuneam tot intr-un eseu anterior, universitatea ar trebui sa fie o adunare de maestri iluminati si discipoli de iluminat, dar realitatea din Romania arata mai curand ca un talcioc, o adunatura de "maestri" obositi si discipoli de obosit, cu exceptiile de rigoare bineinteles. Motto-ul "clasic Multi sunt vocati, pauci vero electi", multi sunt chemati dar putini sunt alesi, s-a transformat in Quislibet est vocatus, toti vero electi, oricine e chemat si toti sunt alesi, de unde deducem logic ca nu mai putem vorbi de alesi, daca toti termina facultatea fara probleme.
Si acum sa vedem expertii in actiune. Pentru noi, cei care am citit cate ceva, Goethe si Schiller sunt reprezentantii de baza ai clasicismului, e adevarat, unui tip deosebit de clasicism, intitulat Clasicism weimarian. Miscarea aceasta, e drept, coincide temporal cu ultimere zvacniri ale iluminismului si cu rasaritul romantismului, dar termenul "clasicism" din titlu nu inseamna romantism. Va inchipuiti, deci, ca nu mica mi-a fost mirarea cand am auzit un profesor univeristar-roman, e drept, de germanistica spunand clar si raspicat Goethe e romantic. As vrea sa lamuresc clar acest aspect, Goethe NU este romantic. A spune ca Goethe este romantic punct este o ineptie rezultata din pseudoexegeza unor asa-zisi literati care au inlaturat la venirea comunistilor pe batranii profesori universitari si au instaurat un nou regim care slavea proletariatul, muncitorul si omul de rand si care aveau informatii eronate ca sa nu le spun imbecile despre ceea ce studiau si isi cladeau argumentatiile pe fundatii inexistente.
Spre deosebire de profesorul universitar in cauza, eu o sa explic intr-un demers de logica formala de ce Goethe nu este romantic. De cand a inceput asa-zisa teoretizare a literaturii, au existat multi care se opuneau acestei metode de analiza, interpretare si clasificare a ceea ce este "literar" si pana in ziua de azi exista multe teorii ce diseca intr-un fel sau altul demersul scrierii, cu toate astea exista o norma acceptata. Acesta e punctul de plecare, pentru ca daca dorim sa argumentam orice trebuie sa fim convinsi ca stim despre ce vorbim, adica am citit si am inteles definitia. Nimeni nu ne obliga sa redefinim conceptul de romantism de exemplu pentru a-l include pe Goethe perfect in acest curent, desi putem sa facem si asta daca dorim, insa atunci suntem datori sa specificam, "conform sistemului meu de referinta". Conform teoriei literare actuale, acceptata si predata la universitatile din lume, Goethe a inspirat prin operele lui proto-romantismul, in special prin "Suferintele tanarului Werther", dar si prin "Faust". Din nou, acesta este un fapt si nu pentru ca asa spun eu ci pentru ca asta e teoria literara actuala, aici putand cita numerosi teoreticieni, de la profesorul american Hjalmar Hjorth Boyesen si pana la criticul literar Elena Loghinovschi, autoarea Trilogiei romantismului.
Doar pentru ca un autor are influente romantice, iluministe etc, nu inseamna ca este un reprezentant al acelei miscari literare. Conventia actuala este ca Goethe a fost un participant initial al miscarii Sturm und Drang, miscare care mai apoi a facut tranzitia in romantismul incipient, incorporand teme socio-politice in discursul lor, dar a parasit aceasta miscare impreuna cu Schiller pentru a propune ideile principale si a infiinta ceea ce se numeste acum clasicismul weimarian. Este adevarat ca uneori pentru scopuri, atentie, ironice, acestia spuneau miscarii romantismul weimarian, dar Goethe insista vehement sa se pastreze o distanta sigura fata de romantism prin ironia folosita in interiorul operelor sale.
E important sa intelegem ca varietatea estetica si multitudinea de intelesuri din operele lui Goethe scapa ochiului categorisirii absolute, avand atatea elemente din diversele curente literare incat am putea sa ne punem pe buna dreptate problema daca el poate fi categorisit. S-a incetatenit, mai ales in scoala romaneasca, ideea anormala de a suprainterpreta operele literare. Elevii nu sunt incurajati sa se bucure de imaginile create intr-o poezie si de limbajul distinct literar, ci sa scrie aberatii care incep cu "Poetul doreste sa spuna " sau "In aceast poezie este vorba despre", asta de multe ori in conditiile in care nu cunosc biografia autorului, contextul socio-istoric in care a fost scrisa opera si cu atat mai putin limbajul folosit de autor in fiecare zi. As putea sa fac o teorie larga despre aceste probleme, dar ma bazez ca cititorii mei sunt suficient de inteligenti si extrag din aceste informatii esenta: cel mai in masura sa vorbeasca despre operele autorului si sa explice ce a vrut sa spuna sau ce inspiratie a avut este autorul insusi! Nici el nu poate sa ofere o perspectiva exacta asupra persoanei sale si deci o interpretare perfecta, asa cum nimeni probabil nu se cunoaste pe sine in proportie de 100%, dar daca nici el, atunci suntem noi in masura sa ii interpretam cuvintele? Ne erijam noi in cunoscatori atat de fini ai unui autor si asta doar din niste scrieri, nici macar cu caracter de autobiografie? Normal ar fi sa se spuna, si asta cu rezerve, "Dupa parerea mea, autorul dorea sa sugereze", dar inca o data, cu rezerve. Cel mai normal mi s-ar parea sa se instaureze o interpretare subiectiva, prin care fiecare interpreteaza nu ceea ce spune autorul ci ceea ce ii spune LUI autorul, si cum face acest lucru. Sa nu mai spunem "prin metafora aceasta autorul se refera la trecerea inexorabila a timpului" ci sa spunem "mie autorul imi comunica trecerea inexorabila a timpului prin aceasta metafora". Sesizati nuanta? Probabil, pentru ca daca nu, ma mir ca stati sa-mi mai cititi eseul. La fel ca preotii care ne comunica nonsalanti voia lui Dumnezeu, asa imi apar mie cei care imi comunica dorinta autorului si asta va spun si din perspectiva auctoriala. Am auzit niste interpretari ale poeziilor mele deosebit de interesante, dar din pacate erau compuse din elucubratii aproape fara noima. Dupa cum spune Umberto Eco in "I limiti dell'interpretazione", e fals ca putem intelege din orice set de cuvinte orice. De exemplu, sa intelegem ca opera lui Jonathan Swift "Calatoriile lui Gulliver" este o alegorie codata despre regimul Ceausescu este o aberatie, indifierent cat ne-am stradui sa gasim elemente comune. Tot la fel daca vedem undeva scris caine, ne putem gandi la animal, sau codat la diverse interpretari, loial, companie, animal, chiar purici, dar nu ne putem gandi de exemplu la un autobuz care cade intr-o prapastie. Am gresit, cineva se poate gandi la asa ceva si are dreptul la aceasta parere, dar asta nu inseamna ca parerea lui conteaza. Tot astfel, pseudoliteratii din ziua de astazi, declamand ca sunt mari cunoscatori ai unui autor sau al altuia, comit aceeasi greseala pe care o comite femeia din Decameronul lui Boccaccio, ziua a 4-a povestea a doua, care, "proasta precum noaptea si cu capul ca un bostan" crede, in aroganta ei, ca frumusetea ei are rasunet si in ceruri, fapt care il determina pe Fra Alberto, "eroul" povestiri, sa ii spuna ca Arhanghelul Gabriel va intra in trupul sau pentru a se deda la placeri lumesti cu ea in timp ce sufletul lui va fi trimis in rai. Femeia crede, "inteligenta" din fire, si impostorul primeste in fiecare noapte ceea ce-si doreste.
Daca tot nu putem interpreta clar opera lui Goethe, s-ar parea ca am ajuns intr-o fundatura. Fals. Dupa cum am scris mai sus, cel mai in masura sa vorbeasca despre simtirea si persoana lui este autorul, iar Goethe se considera 100% clasic, el si Schiller adoptand modelele antice grecesti, modul de gandire si organizarea sociala, considerand deci ca unitatea si armonia organica si spirituala ocupa locul primordial in misiunea omului pe pamant. Au incercat totusi sa combine aceste idealuri cu expresiile pline de viata si de eufuism existential(beethovenian aproape) apartinand miscarii Sturm und Drang, insa tinandu-se in acelasi timp departe de miscarea romantica germana pe care Goethe o critica in numeroase eseuri, de exemplu "Despre Diletantism", in care adresa vehemente critici romantismului. De asemenea in Convorbirile cu Eckermann explica de unde a pornit discutia clasic versus romantic, citand chiar ca Schiller i-a demonstrat ca in Iphigenie are o gandire aproape romantica, el insa ramanand ferm pe pozitii in ceea ce priveste problema clasicismului, considerandu-se, asa cum ar trebui sa o facem si noi, clasic. Va recomand studiile lui Hans Rudolf Vaget, Professor Emeritus de Germanistica de la Smith College, Massachusetts, unul dintre cei mai mari experti pe problema Goethe, Mann si Wagner, care preda si la alte universitati precum Columbia, Princeton si Yale. Una din operele lui trateaza chiar problema diletantismului, "Dilettantismus und Meisterschaft: Zum Problem des Dilettantismus bei Goethe: Praxis, Theorie, Zeitkritik ".
Imi inchipui ca profesorii romani de germanistica nu sunt atat de bine pregatiti. Nu mi se pare normal si intr-o lume neromaneasca(sa nu spun aromaneasca pentru ca mergem cu gandul la diverse personaje pe care nu vreau sa le nominalizez) nici nu ar fi normal si cei slabi ar fi daca nu aruncati, macar impinsi catre fundul butoiului sau carului cu persoane.. inteligente, pentru a nu mai avea functia de formatori "informati" de opinie. Dar cand cei care formeaza formatori de opinie sunt unii precum Eugen Simion, atunci nu ne mai mira nimic. Critica literara romaneasca, in loc sa aprecieze si sa recunoasca inalta valoare a unor critici precum Cornel Regman si nu numai, se deda la mediocritatea lui Simion, pe care Regman il denumeste Evgheni Semionovici Locomunov. Pentru cei care inteleg, numele vorbeste de la sine, pentru cei care nu, nu conteaza. Acest academician, fost presedinte al Academiei a facut si manuale de liceu, de o calitate execrabila, indesate cu teorie neimportanta pentru elevii de liceu si lacunara in anumite parti, cele mai importante, unde conform zicalei caragialiene, "lipseste cu desavarsire. In acelasi timp, cei inlaturati de la catedre o data cu venirea comunistilor, anume Cercul literar de la Sibiu, care ii are ca reprezentanti pe Lucian Blaga, Radu Stanca, Cornel Regman, Stefan Augustin Doinas, Negoitescu si altii e dat la o parte, pentru ca vorbeste "prostii" si nu slaveste "proletariatul" si "oamenii muncii", ci sta in "turnul de fildes" al literaturii pentru elite. Asa ar si trebui sa fie , domnilor, universitatea, compusa din elite. Ar trbeui sa fie bastionul de nepatruns al exegetilor. In schimb, problema acum e sa intri la un liceu bun, ca la facultate sigur intri si sigur o si termini. Si ca sa dovedesc meschinaria "partizanilor poporului", o sa inchei cu o intrebare. Cati romani au luat premiul Nobel pentru literatura? Niciunul(si in mod sigur niciunul din cei care au scris mizeriile comuniste nu vor lua). Cati au fost nominalizati? Niciunul, ziceti? Fals. Lucian Blaga in 1956 a fost nominalizat, de catre prof dr Basil Munteanu, critic la universitatea Sorbona din Paris la acea vreme. Statul roman nu numai ca nu a facut nimic, dar a si protestat la aceasta propunere, astfel incat Blaga nu a mai primit premiul. Sa nu intelegem de aici ca doar Blaga a fost nominalizat, au fost si altii de exemplu Nichita Stanescu in 1980, sau Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi, dar sa tinem cont ca acestia dinurma erau favorizati de regimul comunist, ba Sadoveanu si Arghezi chiar scriau literatura proletcultista! Sadoveanu datorita acestui fapt a prezidat in ultima parte a vietii Marea Adunare Nationala, deci era un fel de... cel ce ocupa acum scaunul de presedinte al Senatului(M.G.- persoana mi-e prea antipatica pentru a o putea numi) al acelor vremuri. Aceasta e tara in care urmasii acestor inepti ne povestesc basme in care redefinesc literatura intreaga si profesori universitari care scriu articole stiintifice de cercetare, insa nu aduc nimic nou in domeniul lor dar "si-au facut cota la publicatii". In care profesorii de romana nu mai stiu cum sa interpreteze si astfel romanul "Ion" ajunge denumit astfel pentru ca scris invers inseamna NOI, deci denumeste tagma taranilor(Toti personalitati schizoide cu tulburari bipolare date de cele 2 directii mari ale mintii lor?). Tara unde condamnam lipsa de originalitate fiind in acelasi timp impotriva originalitatii si condamnand-o fiind noi insine lipsiti de originalitate(Nu e autentic ceea ce spun altii, doar ceea ce spunem noi e si corect si original). Asta este, daca vreti, tara pe care o meritam. Poate nu dumneavoastra care cititi articolul, dar daca nu facem nimic si ne lasam condusi de valul de mediocritate si pe alocuri impotenta intelectuala, atunci suntem la fel de partasi ca toata lumea la decaderea unei natiuni care a fost in prag de prapastie inca dinainte de a se naste. Spiritul critic si al judecatii obiective nu trebuie sa adoarma si nu trebuie sa dam judecati de valoare fantasmagorice, bazate pe ceea ce spun unii si altii, diletanti si ei in interpretari ce se vor noi dar de fapt sunt doar prost informate sau construite pe logica subreda a lipsei cronice de sinapse.